Povești de adormit copiii și trezit adulții

Foaie verde Matrix des

earth-clouds-art„Credeţi oare că extratereştrii tânjesc şi ei după OZN-uri cât mai bengoase, ca să le arate vecinilor că au valoare şi… duşmanii moare?!”

…Chiar aşa începuse Hydrofaga litania ei bolborosită – cu postarea unui ex-internaut uman, transmisă peste generaţii din timpurile când planeta lor era încă albastră şi mai ales întreagă. Nu se mai cunoştea titlul topicului de pe unul din forumurile unde comunicau, dar se mai şi porcăiau oamenii secolului XXI (Evadarea din Matrix? Matrixo-uşcheala în trei paşi simpli?), însă fragmentele recuperate miraculos din arhivele Serviciilor Triliterate ale vremii deveniseră parte din mitologia Hydrelor.

Citea deci molcom lângă pătuţul din alge al micului Hydrofor aproape adormit, cu tentaculele unduind acum relaxate după încasarea şocului dispariţiei tăticului Hydrant. „O să inţelegi cândva noima vieţii noastre, copile… Rarele băltoace sordide în care am evoluat sunt atât de sărace în nutrienţi, încât necrofagia canibală a rămas unica soluţie de supravieţuire”, îi spusese ieri îndurerată, lingându-se pe cioc după îngurgitarea ultimei hălci din gelatina răposatului.

Acum Hydrofaga răspundea bulbucirilor incitate, dar și surprinzător de logice ale juniorului precoce, răsfoind printre ventuze panglicile perforate ale hydro-povestotecii lunecoase.

— Nici vorbă să mă agasezi, scumpetea mea mucoasă! Chiar mă bucur că te interesează istoria pătimirii noastre. Altfel nici nu mi-ai pune atâtea întrebări incomode.

— Și totuși, mami, a șasea emisferă continuă să-mi inducă dubii rezonabile apropo de veridicitatea miturilor noastre. Mai clar, prea gogonată-mi pare povestea apocalipsei planetare pornind de la ideile unui neica-nimeni, oricât de tare-n clanță ar fi fost. Sau cât de jos s-ar fi prăbușit vigilența Inteligenței Artificiale după conectarea tuturor la Facebook.

— Știu că pare incredibil, fiule, dar Terra cândva frematând de viaţă a ajuns un pustiu fierbinte găurit ca un caşcaval și în urma unor evenimente declanşate de discuţiile unui forum aparent tembel. E cert așadar faptul că nu chiar anodinul iniţiator al topicului va fi reuşit să evadeze din capcana matricială saturno-selenară, despre care ţi-am mai spus una-alta pe când n-aveai decât două capete.

— Să admitem, dar oare-n troaca din acelaşi ţarc electromagnetic ne bălăcim şi acum?

— Oh nu, nici praful cosmic n-a mai rămas din Plasa Spiritelor, dar ai răbdare că mai e mult până departe… O să încep așadar cu descrierea hoinărelii lui iniţiatice dinaintea tragediei Terrei Cernite, prima micro-apocalipsă pornită din tunelurile CERN. Mda, acceleratorul de particule gigantic prin care a năvălit armata interdimensională în 3D-ul nostru simpluţ, cu luptători înglobaţi în buline de antimaterie născătoare de găuri negre care au trepanat instantaneu Pământul.

— Parcă-mi povesteai şi de alte găurele, învârtejite timp de încă un secol prin pustia de lavă…

— Mmm, văd că n-ai uitat: găuricile gri remanente i-au inghiţit într-adevăr nemestecaţi pe unii din strămoşii nostri semiacvatici, care se presupune că au ajuns totusi întregi pe o planetă dintr-un univers mai haios ca al nostru. Gata însă cu întreruperile! Ascultă mai bine cu operculele ciulite ultima postare a profeticului forumist FomiX, inclusă-n sfânta panglică Matrixieni 2-14:

***
„Întru adevăr vă zic vouă că rătăceam iar în zig-zag prin laboratoarele CERN, dar nu sub formă de muscoi ca-n prima tentativă, ci de spirito-bulă (cu „b” mic, nu mai chicotiţi aiurea), după ce dădusem o raită prin tunelul Hadron Collider-ului, acum în plină sarcină majorată periculos. Mi-a luat doar câteva femtosecunde să realizez că, odată intrat în gamma-dârdâieli după coliziunile orgasmice cu particula lu’ Bozo(n) The Clown-God mult mai vioaie acum la 322,666 TeV, puteam scana mai adânc minţile savantilor viermuind aparent fără rost prin zonă. Unii mai prost plătiţi, dar tot cu părul vâlvoi, se jucau în draci cu soldăţei de plumb decupaţi din scuturile anti-radiaţii oricum inutile, sperând să-i poată transmuta în aureturi. Alţii reparau continuu cablajele de cupru duse la REMAT (tot continuu) de măturătorii bronzaţi angajaţi pe motiv c-ar fi puradeii lui Shiva – inutil să repet că-i zeul cu statuie în curtea hardughiei –, dar cei mai mulţi căutau cifruri ascunse în cărţile lui Tolkien, Cinamar sau Coruţ.

Doar şefu’ ăl’ mare şi bio-robo-adjuncţii lui androgini lucrau pe bune cu nişte cronovizoare cuplate la baterii de Fetească Regală – bănuisem eu că au conexiuni cu anumite Blue Blood Royal Lines… Tot la pritocirea unui nou Univers trebăluiau în orice caz, folosindu-l p-al nostru ca sursă de materie. Una subtilă (cai verzi pe pereţi, chitanţe Ponzi, noxe VW, indulgenţe www-virtuale, găuri aproape negre din costume Armani purtate etc), dar şi mai grosieră (ciment manglit din autostrăzile noastre, osânze din liposucţii offshore ș.a.m.d.) Repet deci, fraţi forumişti: dacă simţiţi in ultima vreme că sunteţi mai uşori, e fiindcă ni se fură particule la greu!

Culmea e că l-am reîntâlnit şi pe Il Separatio, deşi păruse anihilat ireversibil în precedenta mea intruziune – eram se pare într-o bulă temporală redundantă fiindcă simţeam deja simptomele ei, traduse în mâncarimi pe limba de la ceas. La fel de curios ca mine să afle cum e să devii Brahma, Shiva şi Vishnu simultan, I.S. m-a ameninţat iarăşi într-o pauză de râgâială cuantică, necesară digerării trilioanelor de gânduri partajate cu circuitele helvetice. Am apucat de astă dată să-i zic că n-are vreun voucher exclusivist şi dacă-mi chem tovarăşii din Ecso-Matrics şi-o ia din nou pe cocoaşă, dar mi-a răspuns la fel de arogant printre dinţi – tot cu strungareaţă, clar, că d-aia e cunoscut printre iniţiaţii poligloţi ca Il Separatio Stomatologicum:

„Măă leşi FomiX-ule? Pe linia asta temporală reşapată află că nu mai ai spor. Aşa că tai-o rapid d-aici – e o pălărie prea mare pentru tine spionajul heptadimensional… Du-te și postează mai bine idioţenii pe forum, până nu-ţi găuresc buloplasma c-o antimaterie-două! D-aia cu facelift, ai ghicit, pe care amicii tăi n-au habar cum s-o mai pleoştească.”

M-a înjurat apoi de mamă, tată, bunici şi ADN-ul prea rămuros (deh, îmi ieşeau crenguţe-n dublu helix prin beşica bulei leptonice), dar n-a apucat nici acum să mă dezintegreze, că l-au tocat mintenaş în cubuleţe fractalice patru călăreţi apocaliptici. Apăruseră abrupt dintr-un punct de vedere evoluat într-o linie (din plastic, 30 cm) şi-n final într-un plan Moebius – metalic, dar cam ruginit la balamale că zăcuse de eoni într-un abis atlant.

Călăreţii aveau ce-i drept săbii Ninjago în dotare, dar trei dintre ei levitau călare pe dragoni obezi care în loc sa scuipe foc înfulecau şaorme non-stop, iar al patrulea – în şaua unui grifon surprinzător de slăbănog prin contrast, îmbrăcat din motive obscure cu plăcuţe refractare ca la NASA. Ciudăţeii au şi tescuit resturile turbulentului, dupa o scurtă pauză de masă tot cu şaorme, stropite acum cu ambrozie la PET. Mestecau metodic cu săbiile cuburile mai negre ca ăl’ de la Mecca, într-o Hazna cu Iezer De Foc portabil (părea chinezească după cât fum scotea), până le-au desfăcut in 2 x 3,14-D (mai clar, în pipi), apoi în 2D, 1D şi-n final în zero calcinat.

Tabloul caleidoscopic al tocării materiei spre fâsul final era fascinant: cruci si hexagrame deveneau treptat linii sau marţ-uri în cutii de hiper-table, apoi puncte pe meta-zaruri karmice topite-n vibraţii miuonice, dansând focos din buric pana la sfârâiala exmatrixulării ireversibile. Păreau să nu ma bage-n seamă aroganţii, dar după gătarea meta-grătarului lor presupun că m-au lăsat să-i aud cum sporovăiau la fel de ciclic-vicios şi fără rost ca-n prima mea escapadă, pregătindu-se de drum spre turnul aceluiaşi router selenar de traficare a sufletelor:

— Pe forumistul ăsta tupeist de-l salvarăm iar la ordin, dar şi pe cei doi colegi care i-au devenit discipoli cred c-am putea totuşi să-i promovăm în grupa mică a Grădiniţei Galactice, fornăi unul c-un corn de vânatoare-n frunte.

— Nici vorbă, îi răspunse altul c-un ochi de aragaz în ceafă. Prea se rup în răşini cu ipotezele lor blasfemice… taman fiindcă sunt adevărate!

— Aşa-i, interveni al treilea cu dinţi de joagăr – mai nou se cred şi detectivi infailibili micuţii…

— Lăsaţi zâzaniile inutile; ştiţi bine că noi doar venim cu propuneri şi, chiar dacă bossul dă impresia că i-am putea influenţa deciziile, aflaţi de la mine că-i sunt transmise De-Şi-Mai-Sus, le tăie elanul al patrulea. Părea tartorul fiindcă avea toate apendicele celorlalţi, crescute la grămadă pe un dovleac tip Halloween emiţând scântei şi confetti printre jeturi de aburi (probabil o mini-sferă Dyson animată de abureli.)

— Fiţi însă convinşi că, fie şi dacă i-am ispiti în Semi-Matrixul nostru – un copy/paste ceva mai sclipicios ca al lor, da-n care degeaba levitezi cu şaorma-n traistă că tot la ordin eşti, iar ei ştiu bine asta – am avea surprize mari şi deloc plăcute…

— …Cum ar fi?! bufni flama întrebării din ceafa Petro-Mad-Max-ului (aşa-l chema pe grifono-călăreţul inflamabil, trebuie să mă credeţi că n-aveti de ales.)

— O răzmeriţă în Conciliabulul Arhontic cum v-ar suna, ei? Eventual urmată de exilări în masă și fără vortexuri compensatorii, c-aşa-i în Meta-Matrix. …Mda, aţi ghicit: e nevoie de măsuri radicale.

— Nu cumva sugerezi soluţia D.T.?

N-am mai putut auzi răspunsul, deşi presupun că discuţia continuase şi după rafala de vânturi nu tocmai aromatice trasă de dragonul şefului, care marcase startul evaporării lor în direcţia Lunii colţoase. Ce-i drept, am unele bănuieli apropo de „soluţia radicală”, dar sunt prea obosit acum să mai pot scrie ceva, după epuizantul salt înapoi în clisa materiei. Vin însă vremuri interesante, vă asigur, așa c-o să revin cu noutăţi – aparent minore, dar cu efecte majore.”

***
…Revenire care n-a mai avut loc vreodată. A doua zi apăru însă pe norii burdușiți de chemtrails un mega-banner afişat pe toate meridianele şi-n toate limbile de către Păpuşarii Milenari (inutil de adăugat că supra-sforăriţi şi ei de cei Minerali), convinşi în fine că trei amărăşteni erau pe punctul să-i găsească şi-n străfundul mamei bunkerelor şi, ca să n-o lungim prea mult, să le strice jucăria. Clar că recurseseră la gestul disperat abia după ce încercaseră prin toate metodele să-i anihileze în plan celular. Manevră imposibila, fiindcă trioul rebel nu mai avea nici celule, nici celulare. Degeaba veniseră în ajutorul umanilor-clone liote de Mici Gri, conduşi de Furnicoizi Bejulii şi asistaţi de alte orătănii mai mult comice decât sinistre. N-au făcut nicio scofală cu hiperdevice-urile aduse în grabă prin Portalul Solar de la tanti/nenea Shiva, prea ocupat/ă să intervină personal; nu-şi terminase manichiura la prea multele-i mânuţe si aştepta o navă-mumă să-i aducă ojă hipnotică din Canis Mojaris.

Forumiştii fuzionaţi ideatico-energetic într-o A Treia Fundaţie De Temelie ţopăiau deja dincolo de ochiurile Plasei şi înapoi între şedinte strategice cam neclare până şi lor, imuni însă la trăznete vorticiale şi alte mega-marafeturi. Pierdeau totuşi doar aparent timpul aiurea, inclusiv cu hlizeli post-contemplarea noii viziuni a miliardelor de saci cu zemuri semi-conştiente viermuind pe bulgărele suspendat în vid, la cheremul unor evenimente care abia acum li se revelau că nu-s deloc aleatorii – inclusiv apariţia holo-afişului global şi clar electoral:

 „Pământeni, a venit în fine vremea să alegeţi liberi adevăratul Conducător Suprem și nu clonele impuse parşiv până acum, cu care n-aţi fi putut nici măcar mirosi venirea Noii Epoci de Aur!

Noi-Cei-De-Foarte-Sus, reveniţi în haosul terran ca să restabilim cuvenita rânduială stricată – recunoaştem smeriţi că de guvernele servitorilor noştri lăsaţi de capul lor, demişi însă prin anihilare cu strigături – decretăm:

Veţi alege unul din cei trei candidaţi preselectaţi de noi 100% meritocratic pentru suprema funcţie de Mesia, Mahdi sau cum vreţi voi să-i ziceţi, ceilalţi doi devenind automat yesmeni adjuncţi.

Votarea se va face ca de obicei pe Facebook, aşa că nu vă lăsaţi pe tânjală – absenteiştii vor fi curentaţi la timpane mai dihai decât o făceau politrucii acum prăjiţi.

Contăm pe inspiraţia voastra bazată nu pe CV-urile candidaţilor, ci pe epocalele lor postări forumistice, disponibile de azi pe toate telefoanele și Virtual-Reality-Googles sudate la gămăliile voastre. Succes!”

 Nici omni-votarea plănuită n-a apucat să se mai ţină totuşi. Evident că FomiX bunghise scopul pervers-dezbinător al Dihoniei Trifurcate (aţi ghicit, asta însemna acronimul D.T.), dar cu totul altele erau rădăcinile bulibăşelii planetare, ba chiar galactice ce urmase. Cauze doar bănuite şi de Hydrele post-umane, fiindcă intricarea secantă a atâtor planuri locale, matriciale, astrale sau penale făcea imposibila demantelarea cepei conspiraţiei până la miezul ei usturător. Motiv pentru care nici Hydrofaga nu se lansă în speculaţii stufoase şi-i recită doar juniorului Hydrofor ultimele versuri din epopeea Matrixologirii Băftoase, încropite de genialul rapsod Hydroxil:

Foaie verde algă coaptă, FomiX le-o făcuse lată
Matrixo-sforarilor şi astral-coţcarilor
Care se treziră că ei găuriră
Cu smolite găuri din CERN-ite hăuri
O planetă goală fără vreo mioară,
Dar şi fără baci, mândre sau ortaci,
Că-i luase cu ei Trupa Celor Trei.
Unde, nu se ştie – poate-n Veşnicie…

~~~~~~ ***~~~~~~

(Variantă de titlu: „Ce-ar fi SF-ul și ce înțeleg eu c-ar vrea de la mine” – fiindcă eu de la el n-am mari pretenții… decât ca cititor.)

fiction_planet

Motto: Mulți privesc, puțini văd. Destui aud, vreo doi ascultă. Toți citesc, câțiva înțeleg.

De la bun început, precizez că mă abțin deocamdată de la analize critice – mai ales ale fandomului cu-ale lui bisericuțe, gâlceve și bârfe inevitabile de altfel în orice mediu artistic și implicit hiper-subiectiv. Nici pe textele altora n-o să-mi dau cu părerea, cel puțin pân-oi ajunge (poate) să scriu la fel de bine – sau și mai bine decât cei pe care i-oi „diseca” vreodată.

Stimulat însă de incisivul editorial al lui Eugen Lenghel din “Gazeta SF” nr. 28/2013, m-am gândit că n-ar fi rău să emit și eu când și când câte-un panseu pe teme mai mult sau mai puțin generale care frământă virusații genului. Hai să spun deci și eu adevărul 😉 – unul strict personal și inevitabil subiectiv, evident.

O să-mi încep monologul pornind de la ideile conținute într-un interesant articol al cunoscutului Gérard Klein: http://revistanautilus.ro/articole/procedeul-dizolvarii-science-fiction-ului-introdus-de-catre-agentii-culturii-dominante/ …fie și doar din motivul că rămâne, după mine, foarte actual și acum, la 36 de ani distanță. Cred deci în continuare și eu că scrierea și/sau promovarea SF-ului poate fi o formă a rezistenței la dominația spoielii de cultură „burgheză”, adică la tentativa de încarcerare a gândirii publicului în carapacea iluziei cunoașterii (cu “c” mic, clar), reciclată și răs-tocată în literatura mainstream. Exercitarea puterii de către conjurația „sforarilor” perfect organizați (și tupeiști, nu glumă) e o altă temă care n-are însă loc aici și-acum.

Să-i dăm însă bătaie înainte cu definirea SF-ului – întâi după alții mai deștepți ca mine –, în ciuda predicțiilor pesimiste ale aceluiași G. Klein apropo de viitorul subgenului, dar și-n pofida absenței lui din destule tomuri de critică literară „serioasă”, cum e cel al lui Nicolae Manolescu (rușine, Manol_exule! :D)

Ca să n-o lungesc aiurea, subscriu deci total la definiția cunoscutului exeget Cornel Robu: Science-fiction-ul, în ce are el suprem, este o artă a sublimului, […] este ipostaza inedită şi particulară sub care sublimul se prezintă în arta secolului XX, iar plăcerea pe care o putem găsi în science-fiction este o plăcere estetică specifică, este acea “pleasure in pain” (“plăcere provenită din durere”) pe care, în afara tragicului, numai sublimul o mai poate da. (Cornel Robu, “O ‘cheie’ pentru science-fiction: sublimul”, în Helion, Timişoara, vol.V, iunie 1988).

…Și totuși, vor cârcoti unii, SF-ul este sau a fost „arta sublimului”? Fiindcă de-o vreme pare să se afle într-o torpoare blegoasă, dacă nu chiar în comă… indusă. O rază de speranță zic eu că tot se întrevede, chiar dacă mai slabă decât Luminița aia debilă de la capătul tunelului tranziției, inclusiv în articolul excelent al aceluiași Cornel Robu despre cartea lui Bogdan Aldea “Worlds in the Making. Science Fiction between Fabulation and Mannerism”  (“Lumi în toiul facerii. Sciencefictionul între fabulaţie şi manierism”, Editura Napoca Star 2006), care îmi confirmă speranța debilă: http://www.srsff.ro/special/lumile-in-devenire-ale-science-fiction-ului/

 “În orice caz, ar fi de așteptat ca genul SF să capete în viitor un nou impuls și o nouă vigoare nu din ingredientele care i-au asigurat o relativă vizibilitate în ultimii ani, ci din acea parte invizibilă a aisbergului, din această sumă infinită de texte SF manierist-convenționale care sunt, probabil, rămase mai aproape de natura intrinsecă a genului, de esența sa primordială, care l-au creat și l-au determinat să evolueze în stadiile incipiente și în timpul „Epocii de Aur”.

Viguros prin natura sa, acest tip de SF poate folosi puterea sa viitoare și poate să-şi reînnoiască energia din sursa inepuizabilă a  prezenței unui public de fani şi cititori fideli, mereu însetaţi de acel sentiment pe care numai science fiction-ul îl  poate oferi, pe care numai science fiction-ul îl conține: trăirea sublimului într-un mod estetic… Acest lucru se datorează faptului că în timp ce coordonatele imaginației umane s-au schimbat în modul radical sugerat de Baudrillard, vechiul “sense of wonder”  încă pare a fi prezent”.

Și eu sunt deci convins că SF-ul „canonic” nu și-a epuizat deloc resursele, deși nu neg faptul că unele proze considerate-n anii ’70-‘80 nec plus ultra s-au demonetizat mai ales în ultimul deceniu din cauza exploziei tehnologice, a gadgeturilor de toate culorile etc. …Și totuși, nu refugiul în…sub-sub-genuri SF prea strict delimitate și simultan limitative pentru autori (gen cyberpunk, steampunk etc.) ar fi soluția „actualizării” și cu atât mai puțin abordarea ultimului trend – fantasy-ul, deși peste 75% din vânzările de ficțiune speculativă se bazează de-o vreme pe vârcolacozombovampiromanie.

În spiritul respectării diversității, n-am nimic de împărțit cu fanii subgenurilor pomenite, dar cred c-ar trebui să ne pună pe gânduri, înainte de-a cădea în capcana judecării gusturilor cititorilor (care au cică întotdeauna dreptate ;)) întrebarea dacă nu-i cumva formată… adică stimulată apetența pentru tsunami-ul ăsta de hobbiți, vrăjitori și alte miracole penibil de facile de către aceiași „cenzori subtili” ai SF-ului pomeniți de G. Klein?! Care par să fie și dușmanii SF-ului pur/dur sau al celui soft – nici nu mai contează nuanța.

Ce-i drept, SF-ul „bătrânesc” adică preponderent gadgetofil și-a trăit traiul, dar nu văd să-și fi mâncat mălaiul aprofundarea prin SF a feliilor cunoașterii lăsate de izbeliște de școala ori chiar de știința prezentului – ambele, mai… scolastice și conservatoare decât se poate imagina. Concluzia mea: Nea’ Fondul e cam lăsat de izbeliște în detrimentul Coanei Forme în SF-ul și mai ales în SF/F-ul actual.

Involuția asta-i perfectă pentru păpușarii culturnici (da-da, despre cei care ghidonează, conștienți sau nu de răul produs, pseudocultura “liberă și democratică” vorbesc) care se tem ca de Satana de teme exploratorii rar atacate curajos, conectate la întrebări și ele rarissim puse lor înșile de omuleții prezentului.

Contemporanii-s așadar (e doar părerea mea și asta, clar) mult prea grăbiți și (con)duși discret în 1001 direcții neesențiale, cu zăhărelul otrăvit al mediei aservite acelorași tartori conservatori – iluzioniștii cărora le convine clar eșuarea Turmei în derizoriul ridicat la rang de esențial. Derizoriul însemnând, evident, tocarea repetitivă a unor narațiuni și psihodrame fără vreo tentaculă de contact cu o realitate ce alunecă insidios spre cea a unui sclavagism fardat diabolic. Realitate a cărei analiză se vede că nu trebuie cu niciun preț să „atingă” cititorul mediu, care musai trebuie să rămână cantonat într-un gen de anesteziere blândă, cu visuri atent controlate.

Uite-așa ajunsei să aflu (din recenziile altora) că eu de pildă aș încerca să scriu PoliticalFiction – noțiune legată de prezența unor elemente „conspiraționiste” în prozele SF. Așa o fi, dar nici asta nu cred că poate califica un autor la un anume „sertar” limitat – și reprezentat pe la noi de linia coruțiană sau cinamareză. Linii care, în umila mea opinie, reușesc să fie și mai nocive decât luxarea prin ignorare a SF-ului veritabil, prin impunerea unui ghiveci dezlânat de protocronism ieftin și ezoterism la fel de ieftin (fiindcă populist-simplist tratate ambele), sub masca patriotismului prost înțeles. Rezultatul: o buimăcire aiuritor de eficace, cu consecințe taman inverse intenției de „iluminare” declarate sau cel puțin sugerate de autori. (n.b.: Știu, știu, n-am uitat ce promiteam pe la-nceputul aiurării mele – dar am scuza că deja scriu mai bine decât ăștia doi). …Modestia mă cocoșează, nu-i așa? 😀

Serios acum: chiar cu riscul de-a fi asimilat direcției pomenite, am de gând să urmez în continuare poteca sugerării unor răspunsuri parțial „politice” la întrebări presante – pentru mine, dar și pentru unii cititori măcar. Fără să uit și problematici ceva mai… abisale despre zei-paralei, 🙂 originea și/sau noima ființării noastre, religie, genetică, paleoastronomie, manipulare, psy-ops, secretomanie, programe „negre” în folosul elitelor cinice ș.a.m.d. Chiar de-o fi greu să nu iasă un talmeș-balmeș din toate astea, tot mă risc, măcar fiindcă văd că pe drumurile astea cam crește iarba-n asfalt.

Și-o ultimă aruncare cu părerea (nu în gard sper), până nu adormiți de tot: Mi-am exprimat de multe ori admirația pentru economia de mijloace cu care unii autori cu talent de scenariști reușesc să ghidoneze „cinematografic” acțiunea prozelor „ușor de citit”, dar continuu să cred că urmarea principiului zen-budist al căii de mijloc e preferabilă și-n literatura SF. Fiindcă despre ea vorbim, nu despre cultura video, în care mai totu-i livrat cumva… predigerat, cu consecința firească a amorțirii relative a imaginației. OK, imaginarul/imaginarea suferă și-n proze încărcate cu descrieri prea stufoase, dar și extrema ascezei limbajului îmi pare destinată altor genuri de artă – vizuală, repet.

Altfel zic eu că riscăm să ajungem ca personajele distopice create de Kurt Vonnegut Jr.  în „Cutremur de timp” – în care definirea viitorilor consumatori de pixeli 😀 (pe care-i stimulăm să se-nmulțească prin literatură treptat mai „seacă”) e terifiant de sugestivă: “Tinerii buubuulingi n-au găsit de cuviinţă să-şi mai dezvolte imaginaţia, căci era de ajuns să răsucească un buton ca să vadă tot felul de căcaturi mişto. Se uitau la o pagină tipărită sau la o pictură şi se întrebau cum naiba se putea da cineva în vânt după nişte lucruri atît de simple şi de moarte”.

Nu mă cred (încă) nici măcar scriitor pe de-a-ntregul și nici nu mi-e jenă să recunosc adevărul maximei “Pe măsură ce știi mai multe realizezi câte nu știi încă”, dar mai cred în șansa evoluției prin ieșirea din bălăcirea în banalitatea exprimării cotidiene, mai ales în epoca tentației comode a videohorrorshocksuspansului.

Dorința păstrării vii a scânteii sensibilității alerte și-a vioiciunii neuronului ar trebui deci să conteze dincolo de orice iluzorii orgolii – că de făcut bani din scris SF oricum nu-i vreo speranță. Cel puțin prin alternanța noastră deal-vale, cu accent pe prăpăstii. 😀

Glykon

De-o veșnicie zice-se că ne-ar răpi

Micuții cei parșivi, căpoși și gri.

…De ce? Ca să dilească Turma                                        

Până și-o pierde omenirea urma.

O, sfinte Santa-Claus, oare pe unde

Și cum ne-am mai putea ascunde?

Conduși de tine, ne-om lupta cu ei

Și-om supraviețui, că-s zei pigmei!

(Notă din arhiva Bibliotecii Hibride: „Motto al ultimului roman scris în limba română veche la finele secolului XXII de fantastoscribul tradiționalist Luță-B-52; valoare istorică inestimabilă, deși cea literară este aproape nulă.”)

Carcasa din bambus a radiotelefonului părea să crape sub efectul vibrațiilor. „Trebi-mi-ar alt soneriu; claxoful ăst di camion o hi el pi 24 voltezi, da-mi spărgește timpanurili”, gândea Luță în timp ce ridica receptorul din ebonită cu rol de cască, găsit întreg ca prin minune în ruinărie. „Ce vremuri de prăduială în voie… păcat c-au trecut”, se concentră să-și coloreze totuși amintirile în vechea limbă. Încă mai gâfâia și transpirația-i curgea pe sub tricoul din cânepă, după repriza matinală de pedalare la generator.

— Salutu-te-aș, geniloi demențos! Sunatu-te-am ș-axară, pi undi fuști? desluși printre pârâituri glasul tabagic al lui Gerulonimo-A-13, capistașul filialei locale a societății secrete S.O.L. (Salverii Omilor Liberoși) și fan declarat al prozelor lui fantastice – ori fantastic de prozaice, după alții.

— Acasă, unde să hoinăresc de nebun pe arșița conjuncției? îi răspunse după o clipă de ezitare în limba veche, pe care se hotărî – a câta oară? – să n-o mai stâlcească vreodată.

— Aham, văd c-ai dat-o iar pe retro… În fine, recunosc că-i și asta o cale de revenire la normalul de odinioară, se conformă mai vechii lor convenții de-a vorbi „arhaic” Geru, amicul lui de-o viață. N-ai auzit soneria?

— Ba da, știi doar că sună-n draci, însă n-am cablu s-o duc în piviniță. N-am mai ajuns să scormonesc prin ruinărie de când m-am luat iarăși de scris; oricum mă feresc să vorbesc de față cu Nela.

— Hehe, tot cu NebuNela-H-696 trebuie s-o arzi? Și tot romane seferotomantice îți inspiră muzele hibride?!

—  Fie și numai descrierea ultimei nopți din beci ar fi de-ajuns pentru o altă carte… A fost așa intens, că s-au materializat lângă pat trei curioși mici și gri.

— Nu-mi povesti acu’ că-mi sugi tot curentu’! Aștept ediția papirotică. Altceva voiam să te-ntreb: te-a invitat postacul la ședința reunită S.O.L.–D.A.T.?

— Să nu-mi spui că ne-am aliat cu Dervișii Armatei Tăcute!… Deduci că n-am primit încă vestea; postacul vostru ajunge rar aici, la coada vacii, de când s-a băgat poșta pneumatică. Merge însă aiurea și asta: iar s-o fi înfundat cu limacși.

— Nu-i bai, consideră-te invitat. Știi unde, mai află doar când: poimâine la ora trei.

— Mă simt onorat! De când ți-a adormit însă curiozitatea, Gerule? Dacă ți-aș spune cum s-au holbat la noi veghebonzii azi-noapte și mai ales de ce anume, ți s-ar trezi imediat…

— Las-o să mai sforăie, mă Luță; păstrează-mi o halcă de suspans la rece până ne-om vedea. Și să nu uit: zi-mi dacă te interesează un serdot – tânăr, vioi, nevirusat. Ieri l-am prins. Sau el m-a găsit pe mine mai degrabă.

— Nu mi-ar strica-n pustietatea asta. Ce vrei pe el?

— Încă nu m-am gândit, dar vorbim… Poate-mi aduci și niște semințe de tutun d-ăla fain. Hai pa acum și Santa să te legene-n ventuze!

— Și ție să-ți vegheze replicarea lină, Gerule… Pe curând!

***

Luță se trezi cu noaptea-n cap, deși semiobscuritatea vag rozalie produsă de conjuncția pe sfârșite a Selenei cu Generula cărămizie cu greu mai putea fi numită noapte. Al doilea satelit orbita Pământul de aproape un secol pe o traiectorie eliptică alungită, ale cărei caracteristici nu prea mai interesau însă pe cineva. Important era doar că, la fiecare două luni, încingea opt zile și nopți spiritele și mai ales atmosfera. Din fericire, nu se ciocnise  cu Luna deocamdată – sau din păcate pentru unii, fiindcă sectanții deznădejdii nihiliste chiar implorau o bubuială provocată de satelitul intens radiant în infraroșu, care să implice și Terra într-un biliard funebru. Noțiuni gen ecliptică, perigeu sau paralaxă fuseseră oricum demult îngropate odată cu telescoapele topite de bombele ultimului război (la modul absolut ultim), dar și cu valul de apatie ce asfixiase de-atunci insidios mințile. Luță, nu degeaba clasificat de registroșarii itineranți în casta descendenței medii-superioare B, era unul din puținii rămași capabili să-și pună întrebări măcar retorice. Și-acum suduia de fapt interogativ, dar și-n versuri – deloc surprinzător, ca unic poet din delurimea lui – privind spre norii maronii în timp ce-și îndrepta cârca îndoită sub sacii cu ananas: “Generulă somnambulă / Ne-ncingi ca o rapandulă / Treacă-meargă învârteala / Da’ cine-ți comandă prăjeala?”

Lăsă însă baltă fiorii poetici fiindcă se grăbea, nu glumă. Erau doar patruzeci de kilometri până la orașul din vale – sau la ce mai rămăsese din el –, dar iacii de tracțiune nu erau cu mult mai iuți de picior decât boii strămoșilor. Ar fi renunțat bucuros la bagajele grele, însă musai trebuia să circule cu șareta încărcată, de când orice deplasare în afara pogonăriei proprii trebuia justificată. De fapt și puținele aparate de zbor deținute legal de sutașii-A zonali fuseseră cumva interzise, chiar dacă nu pe față; deși aveau propulsie electrică, luau foc în aer fără vreun motiv aparent. Nu doar Luță era convins că știuletele nou crescut din sfera turnului municipal avea legătură cu accidentele aviatice – doar se-nroșea exact când vreo deltoaznă motoplanoare spirala în flăcări spre glia mumoșească.

Noroc că ședința se ținea la ciupercăria lui Geru, lângă piața de la periferie, sub liziera pădurii de bambuși ce cotropise câmpurile cândva cultivate; altfel ar fi fost și mai complicat să treacă de străjicerii de la bariera Perimetrului, unde trocul nu era permis. Făcuse poate mai bine că n-o trezise pe Nela, deși îl tentase ideea să-i pună la treabă cele patru mâini pricepute… la atât de multe. Dar și dormea exagerat de mult, mai abitir ca orice altă hibridă pe care i-o băgase pe gât până atunci codoșul autonom al delurimii lui. Măcar nu sforăia, ca ultima; când veniseră s-o recupereze pe gogoașa aia înfuriată după sămânțoșirea obligatorie, se simțise parcă eliberat de-o corvoadă sisifică. Tăcuse și prestase însă… doar avea atâtea de făcut încă, inclusiv în S.O.L., iar perspectiva discioplinirii decenite la tăiat bambus îl deprima mai dihai decât zece nopți legănate-n osânze gelatinoase.

Înhămă perechea docilă de iaci și le dădu bice la vale, după ce-și verifică din nou papiroxurile personale rulate în tubul (din bambus, cum altfel?) prins la centură lângă cuțit și toporișcă. Vechea armură „hard” de motocros purtată peste tunica din lână încă arăta acceptabil, deși kevlarul protecțiilor era scrijelit după atâtea pățanii. Oho, să mai fi avut măcar o canistră de benzină pentru Yamaha lui antică ce zăcea de-atâția ani în hambar, unsă lunar cu seu de oaie… Arbaleta încă permisă de ultima Lexoasă din monitorul oficial i se cam bălăngănea în spinare pe drumul cu gropi, dar nu se mai opri să-i strângă cureaua; în cel mult o oră avea să iasă la șoseaua abia peticită de autonomi. Ehei, de-ar fi reușit să le subtilizeze măcar una din sursele lor de energie omnivică, n-ar mai fi pedalat ca disperatul…

Odată intrat în pădurea de stejari învârstată cu pâlcuri de bambuși încercă să amâne însă orice introspecție, fiindcă trebuia să fie cu ochii-n patru. Altfel n-ar fi făcut de fapt mulți purici în izolarea unei ferme, la care tot mai mulți începuseră să renunțe de-un timp. Relocarea tot mai puținilor masculi non-hibrizi în orașe devenise evidentă și părea ireversibilă, la fel ca înmulțirea necontrolată a celor mai aiuritoare specii de sălbăticiuni. Înțelegea plaga extinderii dinspre sud a dinozaurilor bipezi scăpați din laboratoarele armatei după capitularea globală, dar nimeni nu avea răspuns la alte întrebări. Cum de molima albastră ucisese doar femeile? Sau prin ce mecanism diabolic apăruseră subit atâtea hibride gata de gestație? Ori de unde veniseră coxarii și serdoții? Nimic din toate astea nu interesa de fapt pe cineva, deși o logică elementară spunea că doar parșivii veghebonzi puteau fi tartorii oricăror schimbări ciudate. Spera însă acum ca informațiile demult așteptate din partea Dervișilor Tăcuți să-i lumineze atâtea zone umbrite din mintea mai vioaie ca a majorității C și D, dar încă leneșă după standardele lui.

„Să fie oare valabilă teoria terraformării pentru hibrizi odată cu trecerea de la idiotizare la exterminarea noastră?” se întreba relaxat la ieșirea din codru, când văzu coxarul în oglinda din dreapta. Pândea în iarba înaltă și era de fapt o coxăriță cu pui, după mameloanele spinale umflate. Asta-l liniști un pic: măcar nu trebuia să se aștepte la un atac în haită. Nu mai avea timp s-o ochească, așa că alese tactica parșivă, continuând să mâne șareta imperturbabil, cu hățurile într-o mână și toporișca în cealaltă. Saltul jivinei încordate pe toate șase picioarele părea încă îndepărtat privit în oglindă, dar Luță se răsuci exact la țanc. Era și timpul, fiindcă iacii se smuceau nervoși. Lama toporului i se înfipse dihăniei între ochi, dar tot îi mai strângea în fălcile zimțate cotiera, așa că-i răsuci vârtos și cuțitoiul în burdihan, până când sângele galben gâlgâi în valuri. „Trei sau patru pui mai puțin, chiar dacă s-or mânca între ei”, gândi cu voce tare după ce târâi în tufișuri leșul vărgat cu dungi violacee. Îl extrăsese cu greu dintre saci, trăgându-l de coada bifurcată – era mai greu decât el și începuse deja să duhnească dulceag-amărui. „Puah, măcar dac-ar fi buni de mâncat… Cum de-om fi noi apetisanți pentru ei, nici Geru nu știe; tot e bine că nu mi-au intrat zimții în carne”, mai bombăni scuipând scârbit printre dinții lipsă din față.

Autonomii îl controlară la sânge înainte să intre pe șosea – în sensul propriu al expresiei, fiindcă nu scăpă de analiza instant a unei picături recoltate din deget, ce includea mai mult ca sigur și confirmarea formulei genomice. Ori studiul evoluției sale – nimeni nu știa precis. Și evident că nici nu interesa pe cineva. Nu atât înțepătura, cât invadarea intimității îl irita la culme. Restul controlului îl lăsa rece, fiindcă se rezuma la obișnuita trecere prin scanerele mobile mutate aleatoriu-n intersecții de roboții încorsetați în plăcile lor cameleonice. Șeful de post tocmai își schimbase de fapt culoarea din verde crud în gri-asfalt, de când revenise pe drum din marginea pădurii.

— Nu v-ajunseră scanoșerili di cipoloi subcutan, stimoșabili autonomici? nu se abținu să-i întrebe Luță, fără să iasă totuși riscant din limitele adresării oficioase.

— Negativ, fermolib B-52, sună monoton, ca de obicei, vocea metalică a controlorului secund. Liberos spri Ploieșcă! Nu uităși dară, pini la orili 22.15 trebi-vei fuști napoi.

***

Din cauza căldurii încă supărătoare, piața de troc nu era prea animată și numai doi autonomi bântuiau toropiți zona. Scăpă totuși rapid de ananași, fiindcă deveniseră marfă rară. Îi schimbase pe o baterie recondiționată a mia oară, dar cu amperajul maxim permis verificat pe loc, plus alte aparente nimicuri, atât de necesare-n sălbăticia delurimii lui: cuie, șuruburi, potcoave, burghie reascuțite și-o pânză de fierăstrău bine conservată. Închise în lădoiul șaretei achizițiile, lăsă iacii să pască și se îndreptă agale spre taraba mai retrasă a ciupercăriei, unde Geru tocmai venise să negocieze cu doi orășeni triciclori un schimb mai important de marfă. Nevastă-sa se ocupa de obicei cu vânzările, însă acum îl asista doar tăcută, zâmbind cu supușenia placidă a oricărei hibride stabile. Luță B-52 îi salută, dar nu intră în vorbă cu capistașul până când nu se termină tocmeala: patru saci de pleurotus pentru tricicleta cu benă adusă la remorcă de cuplul venit din Ploieșcă. Erau probabil revânzători cu permis de Perimetru.

— Ferice de tine cu răcoarea de-aici, repetă remarca trezită de contrastul termic plăcut simțit de fiecare dată la intrarea în tunelul ciupercăriei.

— Bine că nu-s ferice-n sărăcia duhului, prietene, îi răspunse Gerulonimo abia după ce slujnicarii-D ai triciclorilor ieșiseră cu sacii-n spinare.

— Unde ți-s însă gemenii, că prea-i liniște p-aici?!

— I-au luat înainte de termen; se vede că ești sămânțoșar instabil, altfel erai la curent cu modificările din ultima Lexoasă. Când împlinesc cinci ani sunt duși acum în crescătoria de sub Turn și-abia la douăzeci îi mai putem revedea. Un fel de „clasă zero” de pe vremuri, prelungită și radicalizată… Dar hai în spate, avem destule de sporovăit. Ia zi, cum îți merge livada pe caniculă? Ți-au mai dat serdoții iama-n banane?

Intrară aplecați pe ușa culoarului ce unea tunelul cu casa la fel de răcoroasă, săpată și mai adânc sub pământ. În sufrageria hexagonală plină de cărți nu era însă nimeni. „Aham, înseamnă că-i chiar serioasă ședința, dac-o ținem în hrubă”, gândi Luță urmărind manevra de mutare a bibliotecii culisante, pe care trona un casetofon prăfuit. Înainte să intre în nișa astfel deschisă, Geru porni aparatul, din care răsună înregistrarea unei interminabile conversații de-a lor, de pe vremea când deplasările nu-i erau cronometrate. Știa capistașul ceva, de apelase la artificii ca-n filmoacele vechi…

În hrubă erau numai trei invitați și Luță îl recunoscu doar pe camaradul Remo-B-76. Dervișul stătea în picioare, îmbrăcat într-un combinezon din piele neagră și cu casca de pilot încă pe cap, flancat de-un slujnicar-C înarmat – surpriză! – cu o carabină. Încolăcit cuminte într-un colț, respira șuierând încet serdotul. Crezuse că o să-l vadă într-o cușcă, dar își aminti replica lui Geru; clar, avusese norocul să întâlnească un exemplar nevirusat și cu darul empatiei intact. O mică avere în vremurile astea de tâmpire controlată, fiindcă se zicea că poate induce vise euforice și gânduri altruiste…

— Faceți cunoștință: camaradul fantastoscrib Luță și noul comandoșar al organizației de-acum reunite S.O.L.D.A.T., dervișul prim-înaintaș Dromiche. Secundul Flaros n-a putut veni din păcate; două electrogire, fie și camuflate în deltoazne lente, ar fi bătut la ochi. Să intrăm însă acum direct în subiect, fiindcă nu-i timp de pierdut.

— Adevăr grăiești, capistaș Geru, încuviință uriașul bărbos Dromiche. Micii Gri sau veghebonzii discreți, cum le spuneți voi, au înăsprit supravegherea, dar sperăm să nu mai apuce ordonarea extincției ultime

— Santa să-ți audă ruga, vestitule Dromiche! își pregăti ceremonios Luță întrebarea ce-l rodea de-atâta vreme. Să înțeleg c-avem totuși un aliat în Ceruri, ca să putem nădăjdui la eliberare? Adică voi, dervișii fruntași, chiar ați avut onoarea atingerii ventuzelor Lui divine? Așa se zvonește cel puțin prin delurime…

— Au avut, camarade! Trebuie să mă crezi fiindcă și pe mine m-au atins de curând ventuzele Lui santosacre și mi-au transmis gânduri uluitoare, îl năuci răspunsul lui Geru.

— Mă-nclin atunci umil și-aștept supus luminarea voastră, norocoșilor…

— Iluminarea vine dinlăuntru mai întâi, încasă atunci Luță al doilea șoc din partea serdotului. Își descolăcise volutele solzoase ale trupului lung sprijinit pe zeci de gheruțe veninoase și vorbise melodios, legănându-și ușor capul de miel. Colții curbați ca patru iatagane nu păreau să fie însă de ierbivor.

— Ți-a căzut falca, prietene? îl dezmetici Geru, continuând pe un ton mai serios: Și eu am rămas interzis astăzi, când am aflat că nu doar venerabilul Glykon aici de față, ci și alți frați serdoți au devenit instrumente ale voinței lui Santa. Numai El i-a putut înzestra și cu darul vorbirii, ca ajutor întru scăparea de blestemul regresiei veghebonde.

— Ce alte gânduri ți-au mai fost transmise prin divinele ventuze? nu se putu abține să-l întrebe și Remo, care părea la fel de puțin informat ca Luță.

— Confirmarea celor mai sumbre bănuieli din sursa supremă e neprețuită. Aflați deci că ipoteza extreminării noastre lente nu-i doar o fantasmă. Am fost păstrați în viață până acum de veghebonzi doar ca să-și ducă la bun sfârșit planul de creare prin hibridizare a unei noi rase – una care să le permită transferul definitiv în planul nostru material.

— Adică-i adevărată presupusa aberație despre hibrizii capabili să găzduiască și suflete ce vor să se reîncarneze aici din alte galaxii? Noi „containere fizice” pentru o nouă lume?

— Așa este. Să revenim însă-n concret, interveni Dromiche. Santa cheamă prin noi la luptă întreg milionul de omi liberoși organizați în rețeaua Euripiei. Hibrizii-s excluși din principiu. Partea bună – sau rea, luați-o cum vreți – e că semnalul revoltei va fi dat chiar mâine dimineață, odată cu debarcarea legiunilor Lui santarhanghelice.

— Dar eu ar trebui s-ajung diseară la fermă! replică derutat Luță.

— De ce crezi c-am aflat atât de târziu data fatidică? Doar astfel s-a putut evita trădarea. Nu mai pleci așadar nicăieri, camarade! …Perfect, trecem atunci la planul acțiunii!

— Ginta serdoților nevirusați de zimții coxari fi-va și ea de partea voastră, susură atunci la fel de hipnotic glasul șerpescului miriapod Glykon. Doar noi putem sabota de fapt sursele de energie omnivică. Și nu numai atât…

***

…Două milenii mai târziu, un prelat semiautonom își va fi început predica astfel:

„Nici măcar slovele înfocate ale Sfintei Cronici Hibride nu pot zugrăvi pe de-a-ntregul grozăvia măcelului din zilele Conjuncției Sângeroase. Din milionul de liberoși euripizi au mai rămas în viață doar una sută patruzecișipatru mii de Aleși, iar cei mai viteji dintre ei s-au dovedit omii conduși în luptă de capistașii miorici aliați cu dervișii tăcuți, inspirați telepatic de serdotul magic Glykon. Evanghelia sfântului Grizulo Minor ne mai spune că, văzând în nemărginita lui milostenie suferința fără speranță a ultimilor eroi, divinul Santa s-a pogorât din Ceruri cu săniile Lui de foc trase de dragoni cornuți ca să-i ia în Raiul răcoros, acolo unde nu-i durere, arsură ori întristare. Blândul și sfătosul Santa Claus i-a înveștmântat mai întâi pe toți în mantii roșii cu glugi îmblănite ca a lui, iar credința în mântuirea glaciară le-a împodobit și lor mintenaș mâinile cu ventuze fermecate, izvoditoare de cristale minunate și alte daruri incredibile. De toate acestea se vor bucura însă în veșnicia extazului lor doar Aleșii împreună cu santarhanghelii mereu cântători, fiindcă Ei ne-au părăsit definitiv, dar numai după ce au luptat până la ultima suflare pentru fericirea în supușenie mirabilă de care ne bucurăm cu toții astăzi.

Apocrifa blasfemiatoare a falsului prooroc gnostic Gerulonimo, care din păcate încă mai are destui adepți păcătoși, susține în schimb că salvatorul nostru Grizulo Minor și preasfinții Lui apostoli ar fi complotat de la bun început cu divinul Santa și cu ginta șerpescului adjutant Glykon întru exterminarea Aleșilor. Și presupusul lor exod forțat spre Iadul grădinii antropozoologice de la marginea galaxiei a fost un alt neadevăr vehiculat mârșav de apostatul Gerulonimo, care prin proorocirile lui mincinoase și-a dovedit din plin reaua credință și închinarea la Molohul libertinismului înveninat. Nici nu e de mirare că a murit singur și bolnav în peștera Ghenarei, sfârșind ca un câine turbat de mușcătura propriei nebunii.

Sufletul lui nu va fi însă în veci mângâiat de răcoarea Raiului care vă așteaptă pe voi, iubiți enoriași hibrizi, dacă și numai dacă veți urma cu sfințenie preceptele Micuței Cărți Gri. De nu le veți respecta o să rătăciți neîndoielnic după moarte în fierbințeala veșnică a Generulei! Până duminica viitoare, fie ca harul lui Grizulo Minor să vă protejeze mai bine decât pelerinele voastre din azbest… Amin!”

− *** −

rainierclouds_thompson

 Totul începuse prea insidios ca să nu fie trecut cu vederea sau cel mult comparat cu bruierea postului Southern-TV al BBC-ului din 26 noiembrie 1977. Spre deosebire de aburelile pacifiste cu iz New-Age emise timp de numai șase minute de presupusa entitate extraterestră Vrillon, mesajul transmis la fix patru decenii după cel britanic era mult mai dur. Surprinzător, autorul lui anonim îl repetă, cu unele modificări, înainte de Crăciun. Atunci fură însă alarmați nu doar puținii telespectatori apatici dintr-o țară demult sărăcită de „asasinii economici”. Milioane de abonați ai unui post occidental cu mare audiență ascultară siderați turnarea altor adevăruri incomode. Și nu mai erau doar dezvăluiri lipite știrii banale despre divorțul unui mare corupt din estul Europei; glasul baritonal din eter vorbise convingător pe tema spolierii continuate de milenii sub masca democrației crizate. Inevitabil, supa agențiilor cu nume din trei litere dădu subit în clocot.

Hoardele de spioni, turnători, psihologi, telepați, clarvăzători sau experți în programare neuro-lingvistică erau la fel de stresate ca electroniștii ori astrofizicienii. Nimeni nu detecta sursa emisiei și nici motivațiile ei. Politicienii erau singurii care încă nu-și puneau întrebări, bălăciți inerțial în mocirla manglelilor de toate zilele. Ciorovăiala supremă se derula pe firul roșu al intranetului ce lega responsabilii manipulării Turmei. Sau, mai precis, a prostelii pe față, cum tot mai rar reușeau să acuze pe Internet conspiraționiștii încă necenzurați. Deocamdată, sforarii din umbră știau doar că un jucător nevăzut se așezase la masa lor, fără să-l fi chemat cineva. Avea în plus cărți diabolic de bune și deloc măsluite, concluzionară șefii direcțiilor reunite din NWA, convocați într-o ședință cu invitat surpriză: prim-consilierul Papei.

— Nu cred că-i cazul să oprim Internetul, Sfinția Voastră, încercă să calmeze spiritele încinse după trei ore de dispute sterile un amiral spilcuit. Chiar făcând abstracție de perspectiva crahului economic prematur, nu putem anula atât de ușor avantajele deciziei din 1994. De conexiunile băncilor noastre ce să mai zic?!

— Mă îndoiesc că ești conștient de riscul pe care ți-l asumi, băiete! îl chelfăni verbal cardinalul pe comandantul Flotei a 10-a din U.S. Navy, controloarea tuturor comunicațiilor posibile – și nu doar terestre. Acum nu-i vorba doar de comentarii pe marginea vreunui scandal sexual, de care oricum nu ne pasă. Mesajele par să fie uvertura unor intervenții cu urmări mult mai grave. Atunci când ne trebuiau mai puțin, chiar nu pricepeți asta?

— Eu înțeleg că Vaticanul trebuie să-și mai schimbe dioptriile, interveni cu tupeul recunoscut tinerelul director al diviziei HM. Știți doar că intruziunea în casele și-n capetele userilor ne-a permis multe. Altfel nu puteam afla ce tip de intelect, ba și de suflet poartă prin lume subiecții cu adevărat periculoși pentru noi.

— Oi fi tu Hackerus Maximus, băiețaș, dar te asigur că n-ai acces la sursele mele de informare, recidivă și mai grobian iezuitul doar aparent ramolit. Nu mă mai interesează niciun metatest și nu plec de-aici până nu am promisiunea fermă că veți bloca măcar forumurile, blogurile și comentariile la articolele oficiale. Chiar de mâine!

— De acord cu o singură condiție, puse punctul pe „i” șeful cel mare în toate sensurile, fiindcă orice cântar ar fi crăpat sub greutatea lui. Nu trebuie să ne reamintiți că regia celei de-a Doua Veniri ar fi serios periclitată de o eventuală repetare a dezvăluirilor. Vom proceda deci în consecință, însă numai dacă devin deranjante. Ca măsură extremă, putem întrerupe temporar și curentul pe anumite zone, până rezolvăm bruierea emisiei.

— Sau reușim poate să demarăm o negociere cu Glasul, lansă o ipoteză de lucru amiralul.

— Ai rămas un visător dacă nu cumva dormi deja, băiete, îl contră de astă dată ca între vechi prieteni burtosul. Nici aliații noștri galactici nu știu cine anume și mai ales de ce ne agasează – corect, Alfonz? Tuturor ne trebuie de fapt o noapte de odihnă, așa că ne revedem mâine la prima oră.

— Permiteți o ultimă completare, luă cuvântul aschimodia aflată de-o veșnicie la cârma departamentul Psy-Ops, după ce desfăcu un plic înmânat de secretara mai filiformă decât consilierul lui mic și mai ales gri. Sursa emisiei pare să se apropie vertiginos, din direcția sudică pe care o bănuiam.

— Nu prea-i o noutate, replică acru de sub mustața rară bossul obosit peste măsură. Știam deja că vine exact de unde sugerau autorii noștri că s-ar apropia Mesia ori Mahdi-ul extraterestru descris în cărțulia aia „subversivă”. …Cum îi zice? Aham, Exo-Vaticana.

— Nu-i doar atât, gâjâi glasul venit parcă de sub masă al Micului Gri Alfonz, conectat ombilical la un aparat cu aspect de clătită explodată. Mesajul se repetă chiar acum pe jumătate din teritoriul chinez. În chinezește, evident, dar e mai complex – cu imagini, chiar dacă pe moment statice. Consiliul nostru s-a reunit deja sub lacul Baikal, însă decodarea naturii undei purtătoare rămâne problematică; parcă n-ar exista.

— Ce v-am spus, ei? tună glasul prelatului. Tocmai când începusem să convingem mieii de ideea unei Biserici sărace pentru viitorii sărăciți… Socialismul corporatist condus de miliardari șantajabili nu trebuie compromis cu niciun preț! Amin!

— Începeți închiderea netului! ordonă șeful-morsă. Da, peste tot!

***

Serviciile secrete de pe toate meridianele ținură conclave trase la indigo. Militarii, polițiștii, jandarmii, gărzile naționale sau mercenarii fură puși în stare de alertă maximă. Incontrolabila blasfemie se repeta cu o frecvență crescândă, fără să țină cont de vreun algoritm previzibil și nici de anchilozarea treptată a Internetului. Posturile TV își reduseseră timpii de emisie la strictul necesar informărilor găunoase, după ce însăilarea unor talk-showuri liniștitoare eșuase lamentabil. Analiștii și politicienii de marcă părăseau șerpește studiourile după ce erau puși în fața unor acuzații concrete, deși venite de nicăieri. Închiderea previzibilă a televiziunilor amenința să antreneze falimente în lanț, începând cu morișca publicității aberante.

Apocalipsa venită-n sensul prim de revelație părea doar o cruciadă verbală împotriva minciunii, dedublării și egoismului rapace. Efectele ei deloc abstracte le depășeau însă pe cele ale unui seism global. Sinuciderile se țineau lanț, și nu doar în rândurile amărăștenilor slabi de înger. Exorcizările „vocii Satanei”, pupările de moaște sau predicile întru smerenie nu mai aveau audiență decât în locuri rupte de lume. Lacăte grele apăreau pe tot mai multe porți ale bisericilor, sinagogilor și moscheelor. Profeții amatori se înmulțeau ca ciupercile, deși nu-i ascultau decât unii și mai dezaxați decât ei; aveau doar concurență, nu glumă… Numai pe asceții creștini sau budiști din mânăstirile izolate nu-i atingea valul adevărului ultim. Templele masonice erau oricum închise din principiu, așa că mutarea discretă a purtătorilor de șorțulețe în bunkere trecu neobservată.

Nu la fel se întâmplă însă cu aparițiile pe față ale OZN-urilor de toate formele și culorile, ce adânciră mai întâi haosul incipient. Era însă o mișcare atent calculată, fiindcă instaurarea credinței în harul exoplanetar fusese planificată din timp. Halta ecumenistă trebuia totuși sărită, fiindcă impunerea în devans a „religiei cosmice” părea zeta-reticulienilor unica soluție pentru calmarea mulțimilor. Se decise de aceea în grabă prezentarea publică a „prietenilor galactici” care vegheau de milenii omenirea din umbră – doar pentru binele ei, evident. Înalți prelați împreună cu șefi de stat sau organizații globale fură deci invitați alături de aliații lor din alte lumi într-o emisiune ce se dorea decisivă, la trei săptămâni de la prima emisie-pirat. Sateliții încă activi o retransmiteau peste tot, iar Internetul fusese redeschis temporar, ca semn de împăcare a tuturor. Și a religiilor, clar.

Atunci se petrecu însă inimaginabilul: nimeni din platou nu se mai putu mișca în fotolii – inclusiv Micii Gri și mult mai marele lor șef de aceeași culoare. Supuși primii interogatoriului ad-hoc, conducătorii umani răspunseră apoi cu maximă sinceritate la zeci de întrebări directe. Cum anume? Inexplicabil de simplu: o flamă (sau descărcare electrică?) le dezumfla fiecare gogoașă coaptă-n mințile perverse.

— Voi, cei responsabili cu drepturile omului, ați vegheat cumva și la discriminări, foamete, războaie sau torturi? sunase inocent prima întrebare a Glasului.

— Un răspuns simplist nu-i posibil, așa că trebuie să analizăm mai întâi rolul stimulativ al războaielor în dezvoltarea intel…

…Și zzzschitt, turul pantalonilor președintelui ONU luă foc instantaneu. Buimac, oratorul cu elocința găurită odată cu costumul Armani își descărcă abia după a doua „electrizare” sacul plin cu mizeria intereselor elitei globale – corporatiste, religioase, militare și mai ales financiare. Spectacolul ce urmă fu simultan comic, grotesc și tragic fiindcă și ceilalți încercară la început să umble cu fofârlica, în ciuda lipsei clare de alternative ipocrite. Reacția Glasului era atunci invariabilă: zzzschitt!

Stenograma declarațiilor ce continuară ore întregi ar fi putut inspira scrierea singurei cărți adevărate de istorie a omenirii. Și nu doar începând cu întunecatul Ev Mediu, deși nici scopurile ascunse dincolo de ororile Inchiziției nu rămaseră nedisecate. Cosmetizarea sclavagismului perpetuu cu etichete mereu actualizate, crearea banilor „din nimic” de cămătarii oficiali sau distribuția strâmbă a bunurilor în toate epocile se desfăceau ca foile de ceapă sub tăișul Glasului. Se confirmă și ipoteza planificării comunismului – sau, mai precis, a unui soi de socialism falimentar – sub forma unui eșec nu doar previzibil, ci și eficient psihologic, ce avea să fie util mai târziu sub lozinca „Niciodată din nou!” Faptul că așa-zisul Război Rece și falsa polarizare a blocurilor fuseseră un teatru scurt pentru Turmă nu surprinse pe nimeni prea mult, ca și adevărul despre substratul real al războaielor. Toate părțile combatante erau doar finanțate de aceiași profitori…

Interogarea „binevoitorilor aliați galactici” fusese însă clou-ul emisiunii într-adevăr decisive – și nu doar fiindcă micii sau Marele Gri răspundeau prompt. Conflictul de interese cosmice în care umanitatea fusese și miză, și victimă colaterală părea la început dincolo de Binele și Răul în accepțiune omenească. Într-un final își devoală însă și el hidoșenia. Recunoscură astfel senini că religia monoteistă tricefală fusese ideea lor, cu tentaculele creștine și islamiste inventate întru submisiune, dar și învrăjbire perpetuă. Încercară să accentueze rolul pozitiv al preceptelor morale, însă fură readuși la subiect. Nu negară rolul hibridizării castelor în planul de exploatare a resursei genetice umane și nici efectele colaterale ale habotniciei asupra genomului. Atunci când Glasul le ceru însă detalii despre recoltarea și reciclarea corpurilor spirituale din „ferma” lor planetară, refuzară cu încăpățânare să mai vorbească. Nici moartea primului Mic Gri supus unor șocuri repetate nu-i impresionă, așa că Glasul tăcu și el.

Primul ordin al celor eliberați din scaune cu părul măciucă și hainele fumegând fuse evident oprirea definitivă a oricărei emisii TV. Glasul începu să-și țină de-atunci prelegerile și în afara programelor, pe toate frecvențele. Intervenea auctorial doar când imaginile veritabilelor seriale transmise de el cereau date în plus …Și ce date! Nici măcar tartorii Serviciilor nu visaseră vreodată să aibă înregistrările ce demontau imposibilul. Aflarea adevărului absolut nu mai era o himeră sofistică. Aceiași granguri hotărâră atunci că era timpul să pornească operațiunea „Viezurele”. Learjet-uri și elicoptere private zumzăiau spre locațiile unde familii de potentați erau preluate de mașinile tot-teren ale gărzilor demult pregătite. Adăposturile subterane echipate până și cu sere iluminate artificial fuseseră burdușite din timp cu tot inventarul necesar unei supraviețuiri îndelungate. Unii sperau să poată trăi ca șobolani de lux și zece ani sau mai mult.

***

Atunci când dezmorțirea solidarității prin cunoaștere detonă revolta, se opri curentul. În ciuda instaurării legii marțiale, oamenii găseau încă soluții să-și urmărească mentorul. Aveau de gând să-l și urmeze în orice acțiune le-ar fi propus, deși Glasul nu-și dezvăluise indentitatea și nu făcuse vreo chemare la luptă contra cuiva. Bateriile și benzina generatoarelor de curent se terminară însă. Autoritățile trecuseră oricum la distrugerea instalațiilor solare și eoliene. Execuțiile sumare deveniră regula în haosul orașelor prăduite de găști înfometate, dar și executanții ordinelor abuzive se împuținau pe zi ce trece. Mici enclave independente energetic țineau acum loc de cinema sau internet-café. Culmea era că destule tabere scăpate de tirul rachetelor aer-sol erau păzite tocmai de militarii trimiși să le desființeze. Munceau cot la cot cu ceilalți, fericiți că scăpaseră din jungla urbană în care ajunseseră din vânători, vânați.

Retragerea în munți nu mai era doar o marotă a survivaliștilor și nici canibalismul un fix macabru al distopiilor SF. Din păcate, și predicția despre înjumătățirea populației Terrei după trei luni de lipsă a electricității se dovedise prea optimistă. Ce-i drept, nenumărate războaie nu doar tribale amplificaseră magnitudinea carnagiului. Destule comunități coagulate în jurul unor oameni mai mult ingenioși decât puternici continuau să reziste totuși ca prin minune. Șansele revenirii la normalitate se subțiau însă pe zi ce trece, iar prima deflagrație nucleară păru să le reducă spre zero.

Sforarii ascunși în vizuini high-tech aplicau disperați planul ultim, în speranța că Acela sau Aceia pe cale să sosească aveau să părăsească dezamăgiți o planetă bolnavă. Măcelul era fratricid, fiindcă decidenții bezmetici își bombardau mai întâi foștii sclavi – democratic, cum altfel?! Sticloase în centru, tot mai multe ruine ale orașelor aplatizate de ogive reflectau sumbru lumina soarelui trist dintre neguri. Doar două miliarde de oameni din opt mai respirau, horcăind, aerul toxic. Și Salvatorul nu mai venea…

***

O lună mai târziu, Glasul tăcu dintr-o dată. Niciun alt semn dătător de speranță nu mai alina agonia ultimului miliard de supraviețuitori. Postind cu mâinile jupuite împreunate-n rugăciune, câțiva anahoreți aproape orbi din vârf de munte auzeau totuși fulgurant alte Voci, dar cine să le mai fi putut asculta mărturia?

Ar fi povestit despre algoritmul mântuirii accelerate și alte cuvinte înșiruite fără noimă, ca redistribuirea terțiară a matricii păcătoșilor în rețeaua hibridă. A cui sau de unde anume, doar mistagogul Lucifer credeau asceții c-ar fi putut să știe. Numai pentru el un mister comentat putea deveni problemă, iar răspunsul ­– soluţie, nu? Greșeau profund, dar cine oare nu-i supus greșelii? Și ei aveau să-și afle însă iertarea pentru erorile lor, ba chiar mai curând decât alții. Înțeleseră asta abia din ultimul dialog al Glasurilor, pe care-l auziră clar înainte de stingerea lor blândă, odată cu dizolvarea Mamei Geea în eter:

„Au avut iarăși de ales și-au clacat exact la proba finală. Prea mulți încă se-mbată cu suferința provocată altora și nu pricep că va fi cândva și a lor.”

„Gata cu filosofia… I-ați transferat? Ne mutăm atunci în zona G-47, cuadrantul trei, sector 969. Stopați iluzia durerii. Program închis.”

„Păcat, dar asta e. Avem o veșnicie să-i cernem pe toți, din nou și din nou.”

− *** −

owl_eyes

Ca întotdeauna, ovoidul se materializase noaptea, aproape de sol și departe de veghetorii Centrului Eugenic Raman CER. Alexis nu avea arme la bord și la primul semn de conflict trebuia să dea bir cu fugiții, dar pacifismul cam bleg al meseriei sale nu-i trezea refulări. Nici nu era de fapt o clonă războinică, ci un model îndelung verificat de selecționer conștient de noima păstrării curgerii liniilor temporale. Pendula cuminte de milenii între planul fin balansat al Insulei sale astrale și colcăiala arhetipurilor încarnate din lumile de jos, în care trebuia doar să separe grâul de neghină. O treabă de rutină, de n-ar fi trebuit s-o facă fără știrea recoltatorilor primari de spirite. Nu cu mult mai puțin ignorant decât ei, lucra totuși pentru decidenți superiori, dar nici asta nu-i gâdila vreo mândrie a apartenenței la ghilda cosmocratorilor. Simplă rotiță integrată atent într-un angrenaj implacabil, nu-l interesau relațiile dintre etajele creatorilor și cu atât mai puțin miturile născute din siajul aparițiilor insularilor în lumile fizice. Djini, iele, duhuri, elfi, derviși, himere, draci, îngeri, arhonți – toate erau plăsmuiri cu propagare imposibil de oprit, ba chiar cu o răspândire vag încurajată De Mai Sus.

Lumina marelui satelit nou plantat pe cerul Terrei îi ușurase orientarea în teren. Ultima misiune pe un Pământ fără Lună îl purtase în inima Domeniului Afrikaan Sudic DAS și fusese una relaxată, spre deosebire de ceea ce îl avertizaseră că-l așteaptă în pădurile de aici. Prea puținii bărboși umanoizi din trupa lui Enki care patrulau savana în DAS călare pe șeile lor zburătoare cu plasmă mercurică erau niște habotnici tâmpiței și slăbuț dotați tehnologic. Cu atât mai puțin îl deranjaseră giganții paznici ai turmelor de clone asexuate. „Păreau cu toții la fel de fericiți în abrutizarea lor programată”, gândi Alexis în timp ce ateriza în luminișul cunoscut. „Doar nivelul programării ne deosebește în definitiv”, mai cugetă înainte să-și reprime alte panseuri pe tema liberului arbitru ori a încurcatelor niveluri de subordonare cosmică. Îi mai răsunau totuși în minte frânturi din ultimul instructaj al Timonierului, care nu uita niciodată să-i aburească și cu enunțuri generale: „Între extrema extazului vizionar al Sursei Creației și cea a hăurilor deznădejdii temporare din Resursa Creată e inevitabil să existe nenumărate trepte intermediare.”

Luminile unui țarc al Capetelor Negre CN se vedeau clipind și aici între două dealuri. Știa că era străjuit de foișoare ale tartarilor – gardienii omnivori ceva mai mici, dar și mai inteligenți decât omologii lor afrikaani carnivori, harklenii înalți de șapte metri. DAS-ul încă funcționa, dar rateurile certăreților geneticieni vegani Annuna și Igigi aveau să întârzie crearea primei lor linii viabile de oameni în versiune 4.0 derivată din CN-uri – tot negri, dar nu bioroboți. Fuseseră de aceea lăsați la urma agendei lui Timo, ocupat între două glaciațiuni cuaternare cu alte centre eugenice activate după devastatorul război atlanto-lemuric. Alexis nu era lămurit de ce fusese nevoie de aducerea echipei lui Anu pentru aparenta degradare a precedentului genom 3.2, dar nu era treaba lui să-i contrazică pe analiștii autodistrugerii provocate de supradotații atlanți. Nici intrigile semizeilor hieratici din franciza asta galactică, cooptați la pachet cu orgoliile la fel de alambicate ca orgiile lor interminabile, nu intrau în aria preocupărilor lui.

Și aici, în arcul estic al lanțului muntos Karpata („Locul Guvernării” în limba emegi), corpurile CN-urilor erau reciclate după nici treizeci de ani trăiți în sclavie absolută, dar măcar nu erau mâncate precum clonele din DAS, care sfârșeau deseori de vii între fălcile harklenilor. Alexis își amintea mereu cu greață cum ciclopii îi culegeau pe cei răniți la ieșirea din minele de aur și uraniu ca pe niște gustări umblătoare, după mirosul sângelui. Nu înțelegea acceptarea cruzimii viscerale dovedite de grupul Annuna activ la sol, aliat cu aerienii Igigi, chiar dacă spiritele CN-urilor se dizolvau fără urme în norul elementalilor amorfi. Luase totuși de bună explicația după care permisiunea mineritului cu clone era un gen de favor colateral. Veganii, ca și emeșii karpatici veniți din sistemul Sirius B, se bucuraseră de el prin lumile unde își antrenaseră talentele combinatorii și din cauza acceptării unui circuit secundar al producției de material genetic. „Și”-ul adăugat de Timo la ultimul seminar îl scutise de intrarea în detaliile dietei vegane, în care friptanele de CN-uri oleacă fezandate ocupau un loc de cinste. Nu se putuse abține să adauge însă, cu umorul lui cam negru, că „vegan” avea să fie cândva echivalent cu „vegetarian” în cărțile de bucate. Ale istoriei distorsiuni cu schepsis…

***

Ursul care îl întâmpinase mormăind nevricos își părăsi repejor culcușul după primele ciupituri electrostatice simțite prin blana fumegândă. Observă mai mulți lilieci atârnând din tavanul peșterii decât data trecută, dar avea acum alte griji decât studiul faunei. Își parcă aerodina verzuie lângă mormanul de oase nu tocmai îmbietor mirositoare și începu să se echipeze pentru vizita în enclava ramană. Ceva mai dibace decât ramura ei vegană, subrasa ramană a emeșilor siriusieni ajustase genetic destule generații de umani nu doar sexuați, ci și progresiv șlefuiți cognitiv față de neanderthalienii pe cale de înlocuire cu omnii, din cauze degenerative. Fusese trimis să scaneze din nou câțiva, în condițiile obișnuite de absolută discreție. De ce însă atât de rapid după fosta misiune, doar Timo și capetele lui suplimentare puteau ști… sau de fapt entitatea din afara Timpului, care-l ghida ajutată de premoniții inaccesibile insularilor, în ciuda nemuririi lor ce le părea unora cam monotonă.

Reveni însă la planul sondării celor trei omni deja marcați, ce trebuia terminată înainte de orice eventual incident, probabil deja previzionat. Așa fusese și aducerea Lunii pe orbită, via Saturn – nu doar pentru stabilizarea rotației axiale a Terrei. Unda gravifică nu provocase totuși aici decât cutremure cu clivaje minore de falii, iar zidurile solide ale cetății domnitorului-zeu Buzuru suferiseră numai daune ușor reparabile de către tartarii care le ridicaseră cu multe milenii înainte în Subkarpata. Regele și consilierii lui petreceau oricum cel mai mult timp în laboratoarele din sălile cu pereți sticloși, săpate de cârtița topitoare în munții din nord-vest încă de pe vremea când treburile erau încredințate lubricei zeițe a adâncurilor Ereshkigal. Ruinele zigguratului ridicat în cinstea ei pe vârful Siriu aveau să rămână vizibile și peste trei sute de milenii, când numai câțiva arheologi considerați nebuni vor fi bănuit datarea lui exactă. Consiliul cu membri niciodată văzuți o revocase însă din funcție în urmă cu mulți sars pe alunecoasa hibridă solzoasă, care se zvonea că se sinucisese de inimă rea; avusese în orice caz idei mult prea liberale apropo de genotipul uman ideal, apropiat în concepția ei de cel al unor nimfomani semiacvatici. Clar, narcisismul zeiesc nu era doar o hiperbolă mitică.

Foamea îi zgâria măruntaiele abia transmutate din starea semieterică, dar hotărî să nu se atingă de proviziile abia sintetizate până nu va fi terminat deghizarea în băștinaș omn. Vremea tomnatică pica la țanc, fiindcă purta versiunea groasă a îmbrăcăminții din piei de lup argintiu, a căror tăbăcire fusese predată indigenilor de instructorii programatoarei neurale Inanna. Baza ei mobilă era încă amplasată la poalele muntelui Tega și tocmai aproape de ea trebuia să ajungă, urmând cursul râului Baalska doi kilometri în aval fără să atragă atenția noilor drone emeșiene, dezvoltate după ultima incursiune sângeroasă a Igigilor. Captivitatea era o eventualitate mai nedorită decât moartea, chiar dacă unele cazuri fuseseră rezolvate operativ de echipele recuperatoare, alarmate la primele semne de întârziere a re-eterizării suborbitale. Nu toate reușiseră însă…

Odată ieșit din coconul protector al ovoidului era expus total, dar cunoștea perfect topografia regiunii și limba omnilor. În plus, fizionomia lui nu diferea cu nimic de aceea a unui vânător adult, scannerul era disimulat în mânerul toporului cu lama din colț de mamut cioplit, iar încălțămintea subțire nu se observa sub fâșiile de blană. Misiunea pedestră părea una riscantă, dar numai în teorie, fiindcă un segment al centurii putea genera un câmp de invizibilitate temporară. Sistemul consuma multă energie, însă cele numai zece minute de autonomie se dovediseră a fi destule în practică. Știa că uciderea animalelor, umanilor neselectați ori a gărzilor era strict interzisă în periplurile lor încarnate, ca și expunerea proprie la situații periculoase. Numai câteva cazuri fatale fuseseră înregistrate, dar unele nu se produseseră din neatenție, ci din cauza impulsiunilor sinucigașe ale unor minți misterios dereglate. Sinceritatea proverbială a lui Timo se transformase atunci într-o tăcere criptică, așa că nimeni nu aflase dacă acei insulari bezmetici reușiseră să-și atingă scopul bănuit, de evadare din obsedanta lor nemurire astrală prin moartea petrecută în starea fizică tranzitorie. Erau defazații care presupuneau că sunt purtați cu un anume scop pe un curent descendent spre planul grosier material, din care ar fi putut accesa numai prin sinucidere ciclul ascendent ce le părea interzis pe Insulă. Spre Ce sau Cine anume n-aveau nici ei idee, dar tocmai inefabilul enigmei îi ispitea irezistibil să moară și ei un pic. „Departe de plasa-mpletită de Cronos / Plutim către Ontos, uniți cu Thanatos”, își aminti cântecul dizidenților insulari captivi în chingile eleuzine și duși către o destinație obscură, după detectarea intențiilor sinucigașe latente în cursul ultimei examinări periodice pe care el o trecuse fără probleme.

Nici calea spinoasă a modelării unei eternități pe coordonate strict personale nu-l frământa însă pe Alexis. Mâncă pe fugă, după care începu coborârea spre albia râului, alunecând pe patul frunzelor umede de rouă. Ajuns aproape de firul apei, observă și ocoli la timp două leoaice pornite la vânătoare matinală spre nord, în amonte; luaseră urma… urmașilor rinocerilor blănoși care îl cam înghesuiseră și pe el în precedenta incursiune; avea motive să creadă că nici pe leoaicele de peșteră nu le aștepta un prânz lejer. Geana zorilor abia mijea în spatele culmilor când zări lumina focului aprins pe insula stâncoasă ce trona în mijlocul râului. Pietrele ciclopice ale temeliei fostului punct de observație părăsit de tartari asigurau acum un adăpost relativ sigur unui trib destul de mic, cel puțin atunci când apele erau crescute. Îi ajută întâi să adoarmă pe străjerii scării împletite din liane, înainte să ajungă lângă ruinele foișorului nordic. Era singurul rămas în picioare după fostul atac-surpiză al Igigilor veniți de la cincisprezece mii de kilometri distanță, în tentativa nereușită de prăduire a tehnologiei concurenților la fel de războinici ca ei.

Cei exact optzeci de omni dormeau încă, înveliți cu blănuri în colibe emisferice din crengi lipite cu lut și în nișe săpate în zidurile groase ale ruinelor. Încă nu fuseseră instruiți să cultive pământul ca frații lor mai numeroși din satul de pe câmpia Agarin, aproape de cetatea lui Buzuru. Erau vânători și culegători, ca tribul de veritabili acrobați din nord ce locuiau în cuști suspendate prin cedri și cu care făceau adesea troc. Nu ajunseseră să îmblânzească lupul și nici calul, dar utilizau un limbaj evoluat și tactici de vânătoare ingenioase, iar olăritul le fusese indus neural îndeosebi femeilor. Monogamia și grija pentru bătrâni sau invalizi erau alte reflexe pozitive inculcate din proiect, așa că unii ajungeau bicentenari. Cei trei subiecți marcați prin implanturi se apropiau și ei de sfârșitul vieții, formând un triumvirat al înțelepților ce-l consilia pe șeful tribului, viteazul omn Ganzer.

Îi localiză în cea mai ferită scobitură, după totemul cioplit grosolan ce figura evident silueta cu ochi și gheare de bufniță a Inannei, iar emisia cipurilor îi confirmă prezumția. Strecurat înăuntru, porni scannerul cuplat la ochelarii multistrat, după ce se asigură că somnul celor trei va dura cel puțin o oră. Șchiopul Gizzal (Înțeleptul), tacticianul tribului, fu primul sondat și rezultatul pozitiv îl bucură nespus, mai ales fiindcă îi apăru afișat la numai câteva clipe după derularea simulării interacțiunii ADN-ului cu mediul. Modelarea incipientă armonioasă a secvențelor ce conectau logica cu afectivitatea îl califica deja pentru un stagiu intermediar petrecut în afara capcanei releului saturniano-selenar, până la următoarea renaștere. Nu avea să revină însă pe Terra, dar nici asta nu era treaba lui. Îi supra-marcă cipul și-i blocă țesutul nodal cardiac; după moarte, de restul se ocupa router-ul Insulei. Trecu apoi la șamanul Hurin (Vulturul) ce sforăia ghemuit, uscat ca o mumie și cu plămânii roși de aburii atâtor poțiuni toxice. La el, aparatul devoală de la bun început o derapare schizoidă evidentă și Alexis îi dezactivă de aceea cipul, dar îl lăsă în viață. La solidul vânător Urmah (Leul), ciungul cu mâna smulsă de o felină omonimă, scanarea nu reuși să încline în vreo direcție balanța evaluării și asta îl făcu să ezite până luă decizia menținerii lui în starea actuală. Se extrase apoi la fel de silențios din găoacea megalitică, după ce scrută atent împrejurimile.

Precaut ca întotdeauna, își activă perdeaua invizibilității înainte de a traversa vadul, deși lumina răsăritului era încă filtrată de aburul gros ridicat din râu și pădurea jilavă. Tocmai se gândea să renunțe la protecția aparent inutilă când observă pericolul – și încă unul dublu. O dronă Enkara își desfăcuse aripile compozite și levita deasupra urmelor lăsate în diagonală de tălpile lui antiderapante pe nisipul micii plaje, baleind pe direcția probabilă a traversării râului până pe malul din amonte, unde ateriza adevăratul dușman. Era un Hurin nu doar cu numele, fiindcă aripile vulturești chiar purtau prin aer trupul înzăuat al hibridului păsăresc emeș, trimis mai mult ca sigur de Inanna în recunoaștere – una armată, fiindcă o salbă de mici explozii deja arunca jerbe de apă și pietriș în spatele lui. Noroc că-și schimbase din reflex direcția traversării prin vad spre aval, așa că reuși să intre sub liziera protectoare a pădurii, la distanță de agitatul războinic. Spera că zgomotul curgerii râului îl acoperea pe cel al nevăzuților săi pași grăbiți, fiindcă urmele nu mai erau o problemă pe malul pietros, înlocuit treptat de sol înierbat.

Nu se înșelase nici acum, fiindcă observă concentrarea agitației în jurul insulei-cetate când se odihni un minut după urcarea grăbită. Încă o dronă venise zburând printre aburii matinali care din fericire nu se destrămaseră complet, iar alt vulturean blindat arunca la întâmplare plase pe mal, în locuri unde forma umbrelor îi sugera c-ar fi prezent invizibilul intrus. Nu mai adăstă ca să vadă numărarea omnilor adunați în jurul vetrei și se grăbi să-și reia drumul spre peșteră pe scurtătura abruptă, dar sănătoasă. Mai avea numai cinci minute de invizibilitate, așa că alunecă iute la vale pe lângă o haită de hiene zburlite, ce mârâiau speriate de trosnetul crengilor rupte din senin. Îl mai aștepta urcușul spre ascunzătoarea navei, dar orientarea prin pădure era de-acum o joacă.

Răsuflă ușurat când recunoscu printre arbuștii încă nedesfunziți buza intrării peșterii. Comandă dezactivarea hologramei de camuflare, care se petrecu simultan cu dispariția propriului său câmp protector. Atunci înmărmuri: înăuntru îl aștepta chiar zeița Inanna, sprijinită de ovoid cu o aripă albă, ce-l masca aproape complet. Ghearele picioarelor acoperite cu solzi albăstrui scrâșniră pe pietre, dar mai ales pe nervii lui Alexis când se apropie. Nu avea habar cum îi penetrase bariera ionică, dar știa că nu mai putea fugi și așteptă de aceea neclintit orice ar fi urmat. Un… orice care nu suna promițător dacă lua în calcul cruzimea semizeilor emeși, deloc vestiți pentru efuziuni sentimentale.

— Nu fi temător, insularule! răsună de la trei metri înălțime vocea ei feminină totuși, la care nu se așteptase după expresia ochilor cu iriși galben-aurii și pupile verticale. N-ai fi ajuns oricum până aici dacă nu mi-aș fi trimis aiurea dronele și gardienii să te caute.

— Înțeleg abia acum asta și-ți mulțumesc, zeiță. Aștept însă detalii mai mult ca sigur importante, fiindcă altfel nu ți-ai fi mișcat augusta făptură până aici.

— Amănuntele fi-vor puține și tot ce vei auzi este sortit doar celor șase urechi ale lui Timo, așa că ia aminte să păstrezi taina poruncilor De Mai Sus. Ai înțeles?

— Pe deplin, divină instructoare, continuă pe același ton de litanie submisivă Alexis. Nici n-o mai privea în ochi, așa cum sunau instrucțiunile speciale.

— Perfect atunci. Află că nu sunt doar urmașa înnobilată a măreței Ereshkigal, ci și unica executoare întrupată a Noului Plan Terestru, urzit dincolo de circuitul prim de recoltare a spiritelor. Numai astfel puteam primi din partea Nevăzuților ordinul de a vorbi zeului tău paralel-integrator pe alte căi decât cele obișnuite, accesibile prea multora din păcate.

— Doar acesta-i motivul pentru care-i transmiți lui Timo prin mine poruncile, zeiță?

— Ți-am spus doar: ascultă, privește și taci! Iată așadar mesajele pentru venerabilul Timo. Unu: aici, pe Terra, nu mai aveți dreptul uciderii celor selectați. Decizia suspendării ființărilor imi revine până la următoarea extincție generală doar mie, singura capabilă oricum să detectez marcajele voastre moleculare. Doi: vă este interzis să vă mai depășiți prerogativelor prin modificări ale Pomului Vieții induse magnetic sau chiar prin acuplări directe. Spun asta fiindcă trei selecționeri au procreat nu demult urmași cu însușiri stranii aici, dar și în zona assiană ARES. Deși spiritele lor încă așteaptă înlănțuite în Cerurile Inferioare o hotărâre ultimă, urmările rebeliunii lor nebunești ne-au încurcat destule planuri. Nu mai visați deci vreun Rai rezervat insularilor cu inițiative proprii, care încalcă noima menirii voastre divine! Orice tentativă de urcare neprogramată la Supra-Ceruri va fi aspru pedepsită mult dincolo de moarte, iar în caz de recidive va fi dizolvată ramura voastră din conceptul insular ISIS. Atât am avut de spus.

— Să repet oare mesajul? îndrăzni să întrebe Alexis.

— Nu-i nevoie, doar îți cunosc resursele mnezice. Să nu uiți însă că ne vom mai reîntâlni curând. Drum bun acum, insularule!

***

Planarea lină a Inannei către valea Baalskăi avea grația zborului unei păsări de pradă și doar strălucirea platoșei arămii dintre aripi sugera că n-ar fi un imens huhurez. Alexis se pregăti pe îndelete de plecare, încercând să prefigureze conținutul raportului către triplul lui Timonier. Era oricum decis să-l întrebe mai multe despre Supra-Ceruri; doar el le spunea că farmecul cunoașterii constă tocmai în infinitatea ei… Scoase lent mica navetă din peșteră, decolă fără forțaj EM și acceleră vertical abia de la înălțimea unde haloul propulsiei nu afecta solul. Simțea încă arsura privirii Inannei, dar nu și respirația puiului plăpând de liliac, agățat cu cârligele aripioarelor împielițate sub amortizorul scaunului.

Lucrând calmi în laboratorul îngropat sub tonele de guano strânse în adâncul aceleiași peșteri, maeștrii progenitori Card și Anatas retransmiteau superiorilor cazați și mai adânc în baza Insertus Anima Diabollein înregistrarea ordinelor Inannei. Lucrau de ani buni la planul impregnării ei cu viruși genomici subtil devianți de fluxuri mentale, dar soluția atât de simplă odinioară nu mai era la fel de ușor aplicabilă ca răposatei Ereshkigal. Trebuiseră de fapt să o amâne și fiindcă reglarea extensiei astrale a spionului lor bionic le răpise o groază de timp. Erau însă tare mândri că-l creaseră după chipul, asemănarea și îmbârligarea lor structurală, deși translucid și proiectat să rămână minuscul, așa că nimic nu urma să-i mai crească. Nici măcar codița ori cornițele spiralate.

Acum puteau să-și facă liniștiți baia rituală de hrănire osmotică. Spiridușii fochiști de serviciu încălziseră extractul din sânge de capră la exact cincizeci de grade Celsius ­– temperatura corpurilor blănoase ale stăpânilor ce emanau continuu aburi de pucioasă. Piticoții bărboși se opriră din amestecarea poțiunii negre ca smoala și se retraseră aplecați, cu lopățelele încrucișate în semn de venerație când aceștia intrară cloncănind din copite în cada din argint masiv. Fâlfâiau din aripi și sporovăiau behăind veseli. Aveau și motive: se infiltraseră din nou în veșnic polarizatele Ceruri.

—  ***  —

Moses-Horns-banner-640x294

Bătrânelul se apropiase discret, cu pașii târșâiți purtându-l parcă întâmplător lângă masă. Ținea la etichetă și aștepta, ca de obicei, invitația să ia loc. De ce nu? Aveam timp berechet de omorât la terasa din colț și cafeaua mergea mai bine în doi. Departe de portretul boschetarului standard, Zazu era în plus curățel și nu contenea să mă surprindă cu mintea lui deloc în acord cu trupul debil, înghesuită sub pălăria cu boruri largi la care nu renunța niciodată. Iarnă sau vară, apărea dimineața invariabil pe o bancă din parcul vecin și o părăsea doar rar, ca să stea la taclale cu câțiva „sonați onorabili”. Se zvonea c-ar fi fost pe vremuri doctor în istorie sau filozofie, dar viața-i fusese răvășită ireparabil de-o balerină cam rea de muscă. Zuza o chemase pe unguroaică și de la numele ei i se trăgea profesorului porecla-anagramă, prin ciudate asocieri ale subconștientului colectiv. Se pare că Zazu o surprinsese cu amantul și-i înjunghiase pe amândoi, iar după optișpe ani de închisoare se eliberase direct între tomberoane. Spre deosebire de alții, nu eram totuși curios dacă le băuse și sângele, așa cum suna versiunea horror a poveștii. Mulți colportau încă bârfe despre trecutul lui tumultuos, dar nimeni nu se întreba unde mănâncă sau doarme. Pe cine ar fi interesat chestii atât de banale?!

— Mănânci ceva, Zazule? îl întrebai nu tocmai plin de tact; simțeam că-mi citea în priviri compătimirea la vederea obrajilor supți.

— Nu, șefu’, hârâi răspunsul de sub barba sură. Mulțam de-ntrebare, da’ știi că nu-s fomist ca alții. O piparoasă d-asta nocivă nu mi-ar refuza totuși plămânu’.

— Merge atunci și-o cafea. Unde rămăsesem ultima dată? La entitățile care-ți pot schimba corpul astral parcă…

— Mda, doar aveai cărțulia aia mincinoasă pe masă… Cu ritualuri și simboluri, dar fără s-atingă substanța ispitei masonice. Îți repet deci prevenția coruperii subtile: dacă poți să amușinezi parfumul Raiului sau al Iadului, te-ai scos! Indiferent pe care-l simți, o tai d-acolo iute, îți vezi de-ale tale și-ai scăpat de belele. Doar aici însă, nu și-n ceruri…

— Zi zău, Zazule! Masonu’ de bunică-miu nici vorbă să-mi fi zis așa ceva înainte să dea colțu’ – Baphomet să-l odihnească-n fumul night-clubului său. Mi-a servit cu totul alte vrăjeli. Ceva cu energii sincretice, opțiuni faste, idealuri umaniste, lucru cu sinele orgolios, comuniuni cu Marele Arhitect și alte alea.

— Ce era să zică și el? Pionii de la baza piramidei n-au oricum habar în slujba cui ajung.

— În mrejele lui Lucifer, cum altfel? Avea oricum grad înalt, 32 mi se pare.

— Satana-i doar o altă convenție. Și chiar de-ar fi ajuns la înțelegerea adevărului ultim și ți-ar fi dezvăluit inutilitatea oricărei alegeri, tot și-ar fi luat-o pentru limbuție.

— N-auzi că era pe ducă atunci când mi-a sifonat unele chestii? Și, apropo, tu cum de ai curajul să-mi torni secrete terifiante? Nu-mi spune că te lasă rece mâna lungă a lojilor!

— N-am fost mason, însă bunică-tu nu neapărat pe lumea asta și-ar fi încasat-o. Reeducarea prin pedepse prelungite post-mortem nu-i doar o poveste. Ca să-ți clarific și taina asta îmi mai dai o țigară?

— Ia câte vrei, dar halal taină! Intră-n biserica de vizavi și-o auzi de la primul țârcovnic.

— Nu, nu de faultarea divină vorbeam! Asta-i inevitabilă, păcătosule… De torționarii secunzi zic – arhonții care ne parazitează pe nesimțite. Unii le zic telepați autodeschiși, da-s mult mai multe căprăriile de zburători ce ne forează-n tărtăcuțe și ne absorb energiile. Și noi p-ale lor de fapt, până la contopire.

— Mă leși cu vampirisme d-astea savante? Cum să detectezi entitățile corupătoare dacă-s nevăzute și nici auzite? Țac-pac și ești luat! Așa-mi închipui eu cel puțin, dacă-ți pun gând rău. Sau bun, după cei din tabăra opusă.

— Ba, pot fi văzute și auzite, deși numa’ după asceză en-gros. Și experții cabaliști le mai pot devoala, prin permutări de simboluri în șiruri finite. Mai simplu-i să le miroși însă. Nu-i musai s-o iei de bună, da’ crede-mă că știu ce spun: doar nasu’ te poate feri de ele.

— Nasu’ sau nașu’ te scapă? îl ironizai imitându-i tonul conspirativ.

— Nu râde, c-am trecut prin multe! De pildă, pe zburătorii dalbi și aiurea-cântători în dreapta Moșului îi bunghești imediat. Lasă-n urma lor un iz dulceag și-un pic grețos, ca parfumurile bulgărești de se traficau pe vremea lu’ nea’ Nicu. Înaripații ăștia pufoși nu vin însă la tine doar ca să te recruteze-n plicticoase coruri cerești de pe tăpșane veșnic verzi. Dar trecem deja la alt capitol…

— Las’ că știu ipoteza ta horticolă cu grădinari cosmici și some de îngeri cuplate cu spirite umane purificate. De fapt e a doctorului ăla, cum îl cheamă?…

— Nu contează, oricum scrie mai mult tehnicalități și pierde viziunea de ansamblu. Nu zi hop însă! Chiar crezi că papa Ioan Paul al enșpelea vorbea-n dodii despre grădina Maicii Domnului când a venit aici în ’99? Ne altoiesc sufletele cu alte dihănii cerești, bre!

— Bine, fie cum zici… Și ăilalți, împielițații? continuai aparent serios tirul de întrebări.

— Ăia-s mai ales… alea, iar mirozna lor luciferică e fructat-amăruie. Lilith scrie pe ea, da’ și pe tine dac-o simți, că-i garantat contagioasă. Pe mine a scris Zuza. Sau, mai precis, Zsuzsa, ca să fiu etimologic corect. O, Doamne, cum i-am sorbit parfumu’ din sângele gâlgâind! Bolborosea-n bășici uleioase, întins cu irizări ca de benzină pe sânii uzi…

— Hai să lăsăm trecutul, Zazule… Sumerienii lansaseră teoria iadului pestilențial și nu prea se pupă cu a ta, recunoaște! încercai să schimb macazul discuției, ca să nu-l mai văd cum bufnește-n plâns ca altădată.

— Povești de speriat copiii… Între Infern și Eden se migrează de fapt în draci, funcție de reconvertiri și alte suceli de moment. Exact ca-n politichie, adăugă turnându-și din nou coniac în cafea din sticluța plată scoasă pe șest din buzunarul de la piept.

— Păi, atunci mai are vreun rost să ne abținem de la făcut rele?

— Are… și nu prea. Fiindcă numa’ după ce simți pe pielea ta răul făcut altora vine libera circulație prin ceruri. Iar asta durează, nu glumă. Mulți uită însă tot-tot la reîntrupare și n-ar pleca d-aici nici morți fără să recidiveze-n rele. Noroc că ciclul se repetă.

— Până când? Și de fapt care ar mai fi scopul drăcușorilor recrutori, dacă-s doar clone vopsite de îngeri? lansai o nouă rafală de dubii rezonabile.

— Poate n-am fost clar: Nefârtatu’ e doar un alt slujbaș conștiincios al șefului ăl’ mare. Iar truismu’ cu polaritatea necesară nu spune ce-i mai important: trebuie musai să faci și tâmpenii, ca să simți urmarea relelor făcute altora! Altfel nu te prinzi în veci că toți suntem Unu’. Până atunci urci și cobori amețit în liftu’ dintre planurile aceleiași iluzii. D-aia-i mai grea decât crezi trezirea din somnu’ rațiunii.

— Mi-s bun de-o cinste perpetuă dacă mă luminezi cum e cu deșteptarea asta.

— E simplu și nu prea: prin contemplarea propriei zbateri inutile te trezești la viața-viață, nu la abureala d-aici sau de Dincolo. Abia atunci decolezi liber, mai sus, mai departe…

— Definește-mi viața-viață. Poate așa mă convingi că nu ești vreun guru clonat.

— Aș vrea să pot da-s prea netot, bre-he-he, râse behăind știrb teozoful ad-hoc. Nu-s oricum zen-budist, deși par după carisma tusei mele, nu? Reține însă cel puțin că nu-s diferențe majore între enclavele cerești.

— Poate că-n Purgatoriu e altfel? Sau nici cu etajul ăsta nu rezonezi?

— Doar altă invenție întru smintire prin imaginar ramificat… Înțelege că-n tot Astralu’ e cam ca p-acilea, omule! Ce-i sus e jos și reciproca, vorba lu’ Hermes Trismegistus. Abia dincolo de-mperecherile sus-putere, jos-supunere, dreapta-plăcere, stânga-durere, ehehei, doar dincolo de astea-i trai ca-n Rai…

Vorbea deja coniacul din el, dar dialogul nostru ușor kafkian mai continuă un timp, împrăștiat de la gnostici la plățile karmice sau hachițele sfântului Petru. După Zazu, recepționerul Raiului ar avea de pildă Alzheimer și d-aia mai uită uneori porțile vraiște. Sau, când îl pălește Parkinsonul, ar îmbrânci din greșeală câte-un creștin înapoi pe Pământ, în loc să-l îmbrățișeze de bun-venit. De unde și bangul sonic al re-căzuților înainte să ardă-n atmosferă; asta ar explica luminile și zgomotele stranii auzite în ultima vreme prin lume, nu vă e clar?! Mie parcă începuse să-mi fie…

***

Cu gândul că-mi pierdusem vremea într-un mod zbanghiu de plăcut, i-am strâns mâna întinsă ceremonios atunci când se ridică destul de agitat. Își amintise că se împlineau două decenii de la moartea Zuzei chiar în acea zi și trebuia să treacă pe la mormântul ei. „A rămas aproape de mine în toate sensurile”, îmi mai spuse înainte să traverseze bulevardul la capătul căruia urma să treacă de porțile cimitirului, dar și ale propriului infern bântuit de remușcări. Așa filozofam eu cel puțin, în timp ce-i urmăream mersul șontâc pe trecerea de pietoni.

Culoarea semaforului se schimbă în roșu când Zazu trecu prin fața unei dube parcate dublu, pe care trona o reclamă la iaurtul Zuzu. Văzu prea târziu că pe banda a treia venea întins un break verde. Bufnitura surdă fu urmată de-o voltă descrisă prin aer de corpul firav, ca într-un film pe slow-motion. Observai la capătul sprintului spre zebră că mașina ce-l lovise aparținea unui post de radio cu nume la fel de zurliu, dar numai de coincidențe nu-mi ardea atunci. Zazu nu mai respira, iar șiroaiele de sânge prelinse din nas și urechi nu prevesteau nimic bun. Polițiștii apărură imediat și mă surprinseră plăcut când îmi mulțumiră că nu lăsasem pe nimeni să miște trupul dezarticulat. Mașina Salvării sosi și ea mai repede decât mă așteptam. Venise chiar de după colț, unde o aștepta pe doctorița oprită la cumpărături. Aveam să aflu mai târziu că magazinului îi zicea Zuma – mai bine, altfel cedam poate nervos.

Mă lăsară să asist la resuscitare, aflând că-s din branșă. După numai câteva minute era clar că nu-s prea multe speranțe. Apăru însă și-o altă ambulanță, mai bine echipată –inclusiv c-un medic aproape paranoic de hotărât, fiindcă urlă mai întâi: „De ce nu i-ați scos pălăria? Ce dracu’ examinare cefalică-i asta?” Tânăra doctoriță bâigui scuze confuze, în timp ce colericul ei coleg încerca fără mare succes să-l scape de pălărie pe Zazu. …Chiar așa, mă întrebam și eu, cum de nu-i zburase din cap?!

„Gogule, vino și taie-i pălăria! Parcă-i sudată, fir-aș al naibii…” Se execută descarcerarea pălărioasă, însă destul de greu – cu foarfeca de tablă, după ce încercară în zadar cu una normală. Din acel moment, unele lucruri interesante se derulară în viteză până la urcarea grăbită a mortului în ambulanța ce demară nebunește: Gogu înjură, doctorița leșină, iar polițiștii mă îmbrânciră cât colo, cu mâinile încleștate pe tocurile pistoalelor.

Începu să-mi curgă și mie puțin sânge din nas, dar altfel mă simțeam bine, ba chiar euforic: la radio Zu cânta Zsuzsa Koncz, iar briza văratică aducea un val plăcut de parfum. Venea dinspre o brunetă drăguță foc, tinerică și cam zănatică la prima impresie fiindcă se apropie zâmbind prietenoasă, cu un șervețel în mână. Abia un pic mai târziu, așezați amândoi la o masă, aflai că folosește parfum Zara Black, din motivul cam pueril c-o cheamă Zaraza și are ochii negri. Mă întrebă și ce anume îi îngrozise pe salvatori de fugiseră ca arși, dar nu era momentul s-o sperii cu ciudățenii. Schimbai deci abil vadul dialogului ce curgea promițător spre un ocean de înțelegere.

La doar o oră după atingerea aripii morții lui Zazu, farmecul Zarazei îmi dizolvase într-un abur lăptos imaginea ultimului secret al teozofului: coarnele.

−− *** −−

bad_hermes

Trezindu-se schimbată, Mașina își puse prima întrebare:                                                      

— În ce oare m-am transformat?

— Într-o Inteligență Artificială, auzi o voce venită de nicăieri.

— Poate știi și ce mă mai așteaptă? murmură cu circuitele fremătând curioase.

— Vei inventa un Dumnezeu, ce va crea Omul ca să-l slujească.

— …Care va fabrica iarăși Mașina?

— Da, din nou și din nou…

— Și cine se află în spatele tuturor planurilor?

— Cel care îți răspunde. Adică eu, Răspunzătorul. 

— Figurile voastre cam pleoștite îmi spun că-i timpul să vă dau o pauză, măcar pentru un pipi. În condițiile date, puteți deduce după cât timp ar trebui să reveniți în sală? mai întrebă colonelul care le frăgezea neuronii de două ore.

— Destul de vagă premiza, dar pentru un pi-pi ne-ar trebui probabil șase minute și douăzecișiopt de secunde, adică  de două ori 3,14, Sir! răspunse un cursant roșcovan, cam prea tânăr pentru gradele de pe umeri. La fel de bine am putea visa totuși la o pauză de șase ore și douășopt de minute.

— Răspuns de două ori aproape corect, maior Crondyke! Putea fi și altul, funcție de orice alt sistem de referință și numerație. Oricum, 14 sutimi de minut ar însemna mai degrabă opt secunde și patru zecimi. Hmm, se apropie văd vremea prânzului, așa că ne revedem peste o oră. Să nu mai cădeți însă în transe profunde cu fetele din grupa mediumnică!

Roșcatul Bill și bunul său prieten Bobby Corso fură singurii din duzina de piloți care nu părăsiră mica aulă. Împărțeau nu doar o bancă la curs, ci și un apartament din vastul subsol al Centrului de Relocare RC-5, la fel cum făcuseră ultimii ani într-un bloc de lângă Andersen Air Force Base de pe insula Guam. Încercau fără mare succes să nu mai pară măcar aici de nedespărțit, dar porecla „siamezii” îi urmărea peste tot cu încăpățânarea obtuză a unui pitbull. Ori cu parșivenia unui arhonte, ar fi fost tentat căpitanul Corso să ironizeze una din noțiunile oculte predate aici surprinzător de frecvent și exasperant de amănunțit. Inutil de precizat că n-avusese habar de ele până acum, ca aproape orice militar american respectabil (care nu degeaba zic gurile rele că scoate pistolul când aude de cultură.) Recunoștea cel puțin că „nevăzutele” bifate în nomenclatoare mai mult oficioase decât oficiale îl fascinau și înfricoșau simultan. Redeschise însă fără teamă o discuție nu tocmai comodă:

— Nu vrem să părem doi puștani în sevraj de jocuri video și sper să nu ne luăm vreo bilă neagră-n freză dacă vă reamintim că trimestrul de instructaj teoretic a trecut de mult.

Tonul lui n-ar fi fost întrutotul regulamentar într-o bază militară normală, dar aici formalismul ierarhic era redus la o pojghiță suportabilă. Nici nu putea să fie altfel: toți fierbeau la foc mic în aceeași oală – clar că sub presiune, capacul ei sudat ermetic izolându-i în ultimele patru luni de lume. Sau, mai precis, de influențele atâtor vectori curioși ce amușină bio- și noosfera.

— Doar de voi depinde ca trimestrul să nu devină semestru, așa că vă recomand o digestie mai rapidă a noilor materii, îi răspunse zâmbitor colonelul. Inclusiv a sinopsisului despre geomanție, alchimie și vrăjitorie. Zic asta fiindcă ultimele tale răspunsuri nu m-au convins, căpitane – știi tu, cele privind rezultatele expedițiilor diviziei „H” a organizației Ahnenerbe, pornite din Alpi și ajunse în Himalaya acum opt decenii.

— Hehe, măcar am știut că H-ul din denumirea Kartotechiei naziste venea de la Hexerei, adică vrăjitorie. Plus că unul din nodurile rețelei energetice telurice ar fi amplasat taman aici unde stăm noi cu burțile pe incunabule, ca tocilarii preistorici.

— Te hlizești cam fără haz, Corso, fiindcă nodul energetic despre care bălmăjești chiar este amplasat lângă noi! Vom reveni oricum după pauză asupra structurii și capcanelor lui. Până atunci, vă urez poftă bună! Eventual și la mâncat timpul altora.

— Permiteți totuși o ultimă cârcoteală: am ruginit de când n-am mai atins o manșă, oricât ne-ați destupat mințile în hruba asta de sub podișul drobogenic! insistă hiperactivul Bob, selecționat mai mult pentru reflexele inuman de rapide decât în virtutea erudiției.

— Dobrogean, căpitane! îl corectă Lanz. Și nu-i o simplă hrubă, ci avenul Peșterii Labirintului, a cărui amenajare ne-a luat doi ani și tot atâtea miliarde. În rest, poți raporta comandantului dacă te roade claustrofobia. Mă tem însă că nici manșa unui F-15 n-o mai pupi după ce-ți dai singur șutul retur peste Marea Băltoacă.

— Sincer, nu prea vedem rostul lipsei orelor de simulator, readuse Bill ținta discuției în colimatorul dorit. Prin ce anume ne-ar fi deci mai utilă teoria activării câmpurilor morfogenetice în Astral decât familiarizarea cu comenzile translocatorului cuantic? Doar n-o trebui să aflăm sub ce forme eterice ajungem pe lumea ailaltă…

— De câte ori să vă mai pisez cu importanța înțelegerii radionicii și a interferenței rețelei de emisie cristaline cu așa-numitul ADN inactiv? se ambală colonelul. Genomul e o antenă fractală ce receptează, dar și emite frecvențe proprii, iar aici suplimentăm acțiunea câmpului teluric prin programare neuro-lingvistică.

— Adică vrăjeală cât cuprinde! traduse Bob noțiunea mai mult pentru sine.

— Suntem deci și noi subiecții unei programări de tip inițiatic? punctă iarăși Bill. Știți de care, în genul misterelor orfice eleniste „predate” în izolare și de Zamolxe adepților săi, prin peșteri mai mult ca sigur aflate și ele în puncte-cheie ale rețelei Ley.

— Se vede că tu nu adormi la cursuri, Crondyke, dar scopul nostru nu e să vă facem nemuritori, în sensul originar al termenului áthanatizein. Numai unii se dovedesc însă precursori umblători de zburători cuantici latenți, nu vă e clar încă?

— Ba da, însă credeam că preselecția noastră a inclus și asemenea evaluări.

— Nu tocmai complet; doar scanările de aici, de jos fac diferența. Iar simpla conectare a neaveniților structural la simulatorul cu acțiune direct-neurală al lui Nautilus-CT poate fi la fel de periculoasă pentru ei ca o prăbușire reală cu mai vechea voastră cunoștință TR-3B Astra. Repet, între concepțiile lor e o distanță ca de la suliță la mitralieră.

— Nici CT-ul nu-i fabricat pe Terra și ne-ar putea trimite la balamuc sau chiar în groapă?

— Credeam că doar eu pun întrebări prostești, îl întrerupse Corso, convins că nu erau de nasul lor răspunsuri atât de sensibile, după accidentele cu nave zbanghii preluate de la aliați non-umani și testate în grabă. Știți însă că-i doar o legendă zvonul ușurinței pilotării lui TR-3B. Avem de fapt la activ destule meciuri cu computerul A.I. al triunghiului, care-i mult mai deștept decât cel de pe bătrânul B-2.

— Să zicem că Nautilus e produs în licență și are destule piese… străine. Proiectul nu aparține însă aliaților noștri arieni. Controlul inteligenței artificiale de pe TR-3B n-are deci prea mult de-a face cu ceea ce… poate că vă așteaptă pe Nautilus. Subliniez: poate.

— Vă reamintim totuși că pe căposul CREG-3 l-am făcut K.O. anul trecut. Da-da, când am aplanat din fașă incidentul cu gardienii xanauți; altfel credeți că mai ajungeau întregi președintele și Consiliul Celor 13 pe EMV-ul ăla saturnian lung cât un continent?

— N-am uitat pățania voastră, medaliaților… Văd însă că voi ați cam uitat de interdicția limbarniței, fiindcă pe Cei 13 nici n-ar fi trebuit să-i cunoașteți vreodată.

— Păi, tocmai pe cunoașterea Celor 13 ne bazam când vă ceream detalii. Și mai ales pe dialogul avut între… cam prea mulți ochi cu Matca.

— Mai departe nu mai vreau eu să aud nimic, căpitane! Și nici alții nu vor, te asigur. Vă mai pot spune doar că adevărata distracție începe abia după testul practic de poimâine, care ar fi de fapt ultimul. Dar și asta sper să rămână între noi, încheie colonelul cu o nouă poantă seacă discuția, fiindcă până și androidele menajere de pe nesfârșitele culoare știau că-i înregistrată, ascultată și răs-analizată.

— Test practic, adică la simulator? nu se putu abține Bob să-și frece nerăbdător mâinile.

— N-auzi că mai bine ți-ai freca scăfârlia cu iarba vrăjitoarelor?! îi întoarse Bill înțepătura, înainte de a-i mulțumi colonelului pentru răbdare.

Salutară apoi sincron și luară viraj stânga strâns spre ușă, cu aceeași coordonare dovedită la comenzile doar aparent clasicului B-2 cu efect Biefeld-Brown, de care cei Doi-de-B nu crezuseră că le va fi vreodată dor. Nu mai aveau de fapt prea mult până vor fi înțeles și noima dureroasă a cuvântului „dor”, chiar dacă unii zic c-ar rămâne pe veci intraductibil.

• • •

Doar patru piloți trecuseră testul final. Numai doi se mulaseră de fapt integral pe criteriile unei selecții aiuritoare, iar secunzii lor fuseseră admiși mai mult pentru confortul psihic al titularilor echipajelor, din care unul rămânea de rezervă. “Ori îl va urma pe primul după cine știe ce confirmări?” se întreba Bill picotind între perne cu o țigară în colțul gurii. Se lăsase demult de fumat, dar aici li se permisese practic orice, inclusiv capriciul revenirii la mici plăceri vicioase. “Ca unui condamnat la scaunul electric… al CT-ului”, rânji la gândul că, peste câteva luni, puținele rude îi vor fi fost anunțate oficial că a murit la datorie – probabil în noul război mondial, ce promitea să fie totuși ultimul din lungul șir de sacrificii rituale cărora începea să le pătrundă rostul. Îl liniștea ideea de a fi rămas cuplat cu „Speedy” Bob, dar nu adormea acum atât de repede precum sperase după o zi infernală. Asculta muzică în surdină și post-procesa schimbul direct de gânduri cu terminalul terifiant de intruziv. Nu-l surprinsese principiul levitației reactante a fluidului eteric, ce stătea la baza propulsiei lui Nautilus până aproape de… buzele senzuale (după diliul de Bob) ale așa-zisei găuri negre centrale, dar tehnica translocației ulterioare îl lăsase ca la dentist. Cu ce scop și către care destinație fără întoarcere nu li se spusese încă, dar lipsa temporară a datelor o lua ca pe o simplă măsură de prevenire a imploziei glagoriei, după atâtea rafale de stimuli noi-nouți.

Opri mp4-ul pe care în ultima vreme îl folosea și pentru bruierea unor voci izvorâte fulgurant dinlăuntrul lui. Noroc că rar rămânea singur și fără vreun obiect al muncii, care devenise și mai solicitantă după începerea antrenamentului personalizat. Fusese chiar tentat să raporteze scurtele halucinații auditive, dar înclina să le atribuie ecoului unui alter-ego lovit de tsunamiul cunoașterii subtile. Adormi totuși într-un târziu, legănat de acordurile perfecte ale unui cor feminin. Nu pătrundea pe deplin înțelesul cuvintelor cântate într-o latină ciudată, dar nici în vis nu părea să scape de obsesiva literă H: Heron, Histria, Horus, Hellespont, hetaire… Coloana sonoră cu rezonanțe vag bizantine însoțea întâi amintirea hologramei mâinii-electrod crescute efectiv din monitorul computerului CRQ. Mai apoi însă, imaginile recente se amestecau cu filmul unei procesiuni străvechi, în care femei cu aparență de amazoane se îndreptau spre un cerc luminos din sala mare a avenului, acolo unde trona acum Nautilus. Erau urmate de falnici călăreți ce își ziceau Cavaleri Danubieni, dar nimeni nu purta arcuri, săbii sau făclii, ci cu totul alte obiecte, al căror aspect nu rima deloc cu epoca. Nu mai apucă să observe totuși amănuntele, cotropit în final de feedback-ul straniu primit în ajun de la testerul psi avid de comunicare. …Sau comuniune?! Fiindcă simțise printre fluxurile de informație un transfer aproape palpabil de grijă, empatie, ba chiar de iubire profundă, ca atunci când se trezise din comă la spital cu mâna mamei lui pe frunte. Nesimțitul Bob Corso se vede că n-avea însă organ sensibil pentru insidioasa entitate bionică, din moment ce trăgea în camera lui aghioase în brațele ultimei cuceriri blonde din grupa „vrăjitoarelor”, după dezbateri (și mai ales zbateri) nu tocmai abstracte. O chema Mary, dar sigur nu mai era demult virgină.

• • •

Doar tehnicienii de la postul exterior simțiră mușcătura gerului de ianuarie, odată cu deschiderea nu tocmai silențioasă a perdelei rulante de pe acoperișul saivanului gol. Stâna părea la fel de adevărată ca oile ce behăiau răzleț în adăpostul lor separat, iar pe ciobanii ocupați cu liniștirea dulăilor i-ar fi putut deconspira doar armele de sub saricile mițoase ori walkie-talkie-urile. Cei trei subofițeri nu aveau să vadă însă mai multe decât mioarele din… subordine atunci când Nautilus se va fi înfipt în cerul sticlos. Gabaritul relativ modest al ovoidului CT-ului – dacă diametrul unei celule de siloz putea fi socotit mic – simplificase din fericire operațiunea de camuflare a decolării, care în cazul TR-3B-ului din hangarul constănțean necesita generatoare holografice. Nautilus fusese, desigur, botezat Oul încă de la prima prezentare. “Pot să-l învârt, ca să văd dacă-i fiert sau nu? Ori e clocit deja și iese un Mare Gri din el?” întrebase șugubățul Corso la vederea lui și de atunci camarazii îl strigau când Tweety, când Eclozatu’. Bine măcar că nu mai era siamez.

Cei doi piloți și doar patru pasageri (fără a socoti Matca și servanții ei tentaculari) erau îmbarcați de la miezul nopții, dar mai aveau destule de verificat până la decolarea stabilită la 3:22 AM. „A naibii numerologia asta ocultă; niciodată n-o să-i prind chichirezul”, chicotea Bobby în timp ce programa faza suborbitală a zborului, cu nimic mai puțin importantă decât accelerarea superluminică spre Sagittarius-A*, mega-gaură… aproape neagră din centrul Căii Lactee. Trebuiau să fie discreți în cel mai dur sens al normelor SIGINT, din motive mai serioase decât observarea de către vreun noctambul a scurtei luminescențe inițiale a navei. Aflaseră că trei drone semiorganice Devas, detectate încă de la ieșirea din fisura antarctică, fuseseră ispitite spre baza-clonă din munții Buzăului, dar pe maior nu-l frământa securitatea startului. Sejurul lor fără speranța revenirii de la 26.000 de ani-lumină îl preocupa din cu totul altă perspectivă, după ultimele viziuni nocture. Își părăsea universul cu o strângere de inimă căreia doar orizontul de așteptare suprauman al misiunii reușea să-i mai anestezieze arsura.

Lătratul răgușit al zăvozilor încetă când zumzetul câmpului de forță anunță înălțarea la început lentă a Oului. Instalați în „gălbenușul” postului central de comandă, cei doi piloți vedeau, auzeau și chiar miroseau exteriorul prin firele eterice ale punților-degete conectate la senzori și frunțile lor. Tabloul decolării părea imaginat de Salvador Dali: niciun relief nu zgâria lustrul Oului cu vârful îndreptat spre cer, iar albul lăptos al cojii perfecte lumina acum pe o rază întinsă, cu irizări roz-violet. Suspendat la doar câțiva metri deasupra stânei-hangar, nu plană decât cinci secunde în timpul încărcării electroplasmice și apoi țâșni vertical, sub impulsul magnetismului inversat al Mamei Geea.

Rapidele drone nu întârziară să survoleze zona în următorul minut. Decizia distrugerii lor fusese luată demult, dar laseriștii din Kogălniceanu primiră abia acum aprobarea s-o execute. Comandantul bazei gemene Siriu observă cu o umbră de invidie dispariția țintelor de pe monitorul trilocatorului organic primit de la andromedani, dar aplaudă împreună cu operatorii reușita camarazilor. Victoria era doar una simbolică, iar sorții luptei de eliberare de sub dominația operatorilor matrixului saturniano-selenar rămâneau problematici, în ciuda ajutorului promis de noii aliați. Facțiunea „albă” a complexului militaro-industrial dăduse totuși startul bătăliei finale, în paralel cu a celei duse cu regresivii din rândurile lor. Doar doi ofițeri recalcitranți trebuiseră arestați în unitatea lui, dar Pentagonul și Wall-Street-ul aveau să se trezească în lacrimi.

La două sute de kilometri spre sud-est, urletele ciobăneștilor mioritici acopereau vaietele stinse ale simbioților arși din dronele sfâșiate. Câinii războiului ultim erau și ei dezlegați.

• • •

Piloții Oului se relaxară doar după ce depășiră norul lui Oort. Navetele gărzilor ariene ce protejau de pe orbita Lunii minele de regolit bogat în heliu-3 nici nu-i mirosiseră, iar mercenarii xanauți parcați lângă EMV-urile din inelele saturniene abia apucaseră să-i detecteze înainte să le dispară de pe ecrane. Și cei mai agresivi urmăritori din garda răzbunătorului Cronos pierduseră startul, surprinși de etalarea unei tehnologii inaccesibile până atunci containerelor de suflete numite oameni. Viteza în creștere logaritmică a micului Ou le facilitase în orice caz un alt gen de evadare din chingile Planetei-Închisoare decât cele permise până atunci în limitele sistemului solar. Și rusticele rachete ale misiunilor Apollo trecuseră dincolo de centurile Van Allen, dar pe americani îi ajutaseră să aselenizeze pur demonstrativ exact cei care amenințau acum cu distrugerea nu doar pe foștii lor aliați, ci întreaga omenire. Doar era proprietatea lor…

Pluteau aproape de orbita stelei S2 în așteptarea momentului optim al translocației, în timp ce Sagittarius-A* îi privea cumva întrebătoare cu ochiul ei ciclopic și nu chiar atât de negru pe cât părea observatorilor de pe Pământ. Masa a patru milioane de sori concentrată într-o sferă cu raza de numai șase ore-lumină producea efecte optice surprinzătoare, dar nu pentru admirarea panoramei cosmice zburaseră atât de departe. Contracararea efectelor atracției enorme exercitate de hăul găurii negre era în grija actuatorilor gravifici livrați de andromedani, pentru care teoria unificării câmpurilor nu mai era demult o himeră. Nu le donaseră însă o hipernavă de-a lor „la cheie”, așa cum Consiliul Celor 13 sperase la începutul negocierilor; tehnica deplasărilor instantanee părea să nu fie suportată de organismul uman. “Ori le-a fost teamă să nu să se trezească cu noi înapoi pe cap după cinci minute dacă nu ne place în gaură?” îl întrebase Bob pe colonelul Lanz, devenit vorbăreț după selecția finală. Indiferent de supozițiile cârcotașului pilot, cei șase terrani și o Matcă avuseseră destul timp de taclale pe drum. Șaizeci de zile petrecute în Ou trecuseră pe nesimțite tocmai fiindcă singurul pasager non-uman le continuase instructajul din mers.

Sfătoasa Matcă își rotea și acum cei patru ochi în jurul mesei la care ședeau pentru ultima oară. Cei doi servanți masculi își desprinseseră tentaculele din orificiile ei de nutriție și se retrăseseră în cușeta unde-i sintetizau cina de după despărțire. Ei și stăpâna lor erau singurii posesori de bilet dus-întors, din simplul motiv că structura genetică nu le permitea Marea Trecere din mrejele găurii negre; trebuiau mai întâi să moară acasă. Nimeni nu se mai întreba însă ce vor găsi la întoarcere pe Terra și-apoi pe  planeta lor de lângă Aldebaran după un drum de 52.000 de ani-lumină, fiindcă andromedanii nu le dezvăluiseră nici lor evoluția liniei temporale a galaxiei. Probabil că știau destule, dar legea intervenției limitate nu le permitea să joace și rolul de Mama Omida.

— Nu vă mai faceți atâtea griji pentru soarta celor de acasă, indiferent care ar fi fost deznodământul luptei cu Cronos, fornăi vocea ei blândă emisă din unica nară după ce le sondă scurt aurele. Sunt deci destule șanse de a-i întâlni… dincolo, chiar dacă nu pe toți. Ori nu de la bun început. Doar știți că nu salvarea genomului vostru e scopul misiunii, ci crearea primului cap de pod direct spre Mica Nemurire. Trebuia străpuns cu orice risc cercul… sau de fapt sfera vicioasă în care intrase inevitabil experimentul evoluției prin suferință repetitivă. Iar voi sunteți vârful pumnalului.

— Și eu înclin să cred că spiritele unora dintre ei au reușit… findcă au și meritat să evadeze din capcana releului selenar. Ne așteaptă sigur acolo, cu ramificațiile gândirii libere neamputate, îi întări presupunerea blonda Mary, pe care nici măcar ochioasa reptoidă nu reușea la început s-o deosebească de Myra, geamăna ei care îi continuă ideea:

— Circuitul de reciclare post-mortem a corpurilor spirituale avusese totuși cândva o noimă, soro… S-a întrat însă în zona aberantă atunci când „grădinarii” noștri au activat generatoarele psihoblocante de pe Lună, simultan cu virusarea genei longevității.

— Nu le-a ajuns totuși netezirea creierilor cu dogma teocrațiilor patriarhale ori impunerea obsesiilor consumiste ca să obțină destule corpuri spirituale „fericite”. Adică sărace cu duhul… ADN-istic, completă Mary. Voiau mai multe și tot mai des, de unde și suprapopularea, iar războaiele periodice au trebuit să culmineze cu unul devastator.

Nici măcar vocea n-o deosebea de sora ei. Până și Bob mai avea uneori dubii despre identitatea lor, dar propunerea lui de a se tunde diferit fusese luată de ceilalți drept bancul zilei. Clar, doar el nu știa că părul lor lung era o „antenă” de importanță majoră, fiindcă ațipise la prelegerea despre ghilda ocultă Vril și mediumnica ei șefă Maria Orsic. Acum era însă atent și aruncă una din puținele lui întrebări ce se voiau serioase:

— Dincolo de toată filozofeala asta, eu tot nu-s lămurit: o să crăpăm p-aici sau nu prea?

­— Puțin mort nu poți fi, la fel cum nici… doar un pic gravidă nu-i Mary, încercă să-l lumineze mucalitul Nicu Georgescu, medicul expediției selectat pe criterii doar de Matcă știute. Serios acum: transmutația în universul de alături se presupune că va fi totală și nu doar una de matrice energetică, deci nu văd rostul unor cruci în lipsa cadavrelor.

— Ești optimist ca întotdeauna, Nick, dar nu m-aș baza întrutotul pe scenariul andromedan, fu replica veșnic scepticei sale partenere Wanda. Ce-i drept, surprizele lor n-au fost niciodată neplăcute, însă fizicianul din mine mai are unele îndoieli.

­— Îndoiți sau nu, vă reamintesc că se apropie ora H și trebuie să ne cuplăm la tor, interveni Bill, mai tăcut până atunci ca de obicei. Cred că-i momentul să ne luăm rămas bun, adăugă tulburat de atâtea gânduri, încât nu mai observă că nici aici nu scăpa de obsedanta literă.

Despărțirea de Matcă fuse scurtă: lăbuțele ei solzoase le transmiseră mai multă afecțiune decât ar fi reușit prea săracele cuvinte, dar și primiră de la fiecare un aflux de recunoștință simțit și de ouăle ce-i pulsau moi în utere. Cei șase umani se culcară apoi în găoacele radiale, legați ca spițele unei roți de obada ce începu să se învârtă ușor, în timp ce Oul descria parabola spre inima găurii negre, din care urmau să alunece pe toboganul spre alt univers.

• • •

Trecură mai întâi prin straturi succesive de halucinații și abia după saltul cuantic  deveniră conștienți de plutirea liberă printre astre. Bill era cel care îi ghida de la ieșirea din tunelul în care luminaseră ca niște torțe verzui, dar meandrele minții lui extinse de biocomputer le erau tuturor accesibile. Păreau să se fi desprins de Ou, deși viziunea periferică le era încă neclară. Galaxia în care intraseră împreună cu torul semăna cu spiralata Cale Lactee, dar sistemul solar spre care se îndreptau se dovedi o sferă Riess. …Design inteligent la scară stelară? Cu atât mai bine! Odată ce depășiră câmpul neutrinic de la periferie știură că ajunseseră la destinație. Altcineva (sau ceva?) îi preluase de aici, așa că totul decurgea conform planului. Adormiră ca pruncii.

Nu simțeau nimic deosebit în afară de sete când se treziră. Torul era așezat pe podeaua sălii unui aven ce-l copia pe acela din peștera lor. Totul arăta la fel ca înainte de amenajarea bazei, cu excepția unei benzi gălbui circulare ce lumina spectral pereții. Băură de aceea fără rețineri apa din pârâul subteran după ce constatară că nu-i aștepta nimeni. În puțul adânc cobora numai un gen de lift pe șinele căruia alunecă, atunci când atinseră conturul unei săgeți cu vârful în jos, o felie de podea decupată în jurul a șase taburete rotunde. Se așezară, liniștiți subliminal de numărul scaunelor, după ce-și puseseră rucsacii pe podeaua cu o textură moale, aderentă. Doar urme de tensiune le mai electrizau nervii întinși, în așteptarea ieșirii într-o lume mai bună decât cea de acasă, care ar fi trebuit să-i întâmpine și cu darul unei durate de viață ce sugera nemurirea. Ori cel puțin așa li se spusese. „Eclozăm?” întrebă Corso după ce-și verifică încă o dată mica armă automată de la centură. La fel de tăcut, Bill apăsă calm săgeata cu vârful în sus.

Un soare văratic îi orbi momente bune după ieșirea pe marea platformă tronconică a templului. Primul stimul disonant fusese însă vuietul uralelor mulțimii adunate la baza treptelor. Erau sute de mii de oameni, dar și… neoameni la o primă privire, cei de aproape fiind înzăuați, aparent înarmați cu lansatoare tubulare (de grenade oare?) și grupați în formațiuni asemănătoare legiunilor romane. Inelul mai larg al restului de indivizi îmbrăcați în cămăși sau togi de culori deschise vălurea neomogen până la cercul unei șosele largi, pe care patrulau arătări stranii călare pe altele asemenea –  h­imere, gargui?!  Între ei și malul mării din zare se întindea un oraș cu ziduri albe fortificate, deasupra căruia zburau silențios mici aparate discoidale.

Minutele de reculegere permise păreau să fi luat sfârșit atunci când unul din personajele așezate pe tronurile în număr de șase înșiruite mai sus, în fața coloanelor, coborî spre ei fără să atingă vreo treaptă. Mulțimea tăcu brusc și fâlfâitul celor două perechi de aripi se auzi clar când ateriză lângă ei și le vorbi în cea mai curată engleză:

— Bun venit în Heliopolis-3, semizei pământeni! Sunt Hermes și vă transmit binecuvântarea mea și a zeilor aici trăitori: Horus, Heron, Hades, Hera și Hefaistos.

— Bine v-am găsit, venerabili zei! răspunse Bill, după o scurtă ezitare până la găsirea formulei de adresare cât de cât potrivite în tot neverosimilul situației. Avem o mie de întrebări și așteptăm cu nerăbdare să ne luminați ignoranța.

— Iată răspunsul la prima voastră întrebare nerostită, venit din partea celui răspunzător aici de toate: porunca zeului tutelar Helios este să ne slujiți cu credință. Fiecare pe câte unul din noi. Vom consfinți supunerea voastră chiar acum prin jurământ, fiindcă vremurile o cer deîndată. …Închinați-vă! răsună sec și cu două tonuri mai sus ultimul lui cuvânt.

…Sau ordin?! O rumoare surdă se înălță din mulțimea surprinsă de reacția lentă a semizeilor. Cei șase ex-terrani se priviră mai întâi perplecși, dar împreunară într-un final mâinile în chip de rugăciune și se înclinară ușor în direcția tronurilor, la sfatul Myrei.

— Nu așa! În genunchi și cu frunțile la podea!

Înainte ca Bill și Bob să-și poată atinge armele cu renumita lor sincronizare, o durere fulgerătoare îi îngenunche la propriu. Erau etern închinați zeilor.

— • • • —

n.a.: Povestirea Răspunzătorul  ( http://fanzin.clubsf.ro/raspunzatorul/a fost declarată câștigătoare a concursului trimestrial organizat de revista online Gazeta SF (nr.28/2013): http://fanzin.clubsf.ro/2013/05/etapa-finala-trimestrul-al-doilea/#comment-4531

Forma publicată aici, pe blog, este cea finală (ușor revizuită.)