Povești de adormit copiii și trezit adulții

Posts tagged ‘Bucharest’

Poveste de adormit hibrizii

Glykon

De-o veșnicie zice-se că ne-ar răpi

Micuții cei parșivi, căpoși și gri.

…De ce? Ca să dilească Turma                                        

Până și-o pierde omenirea urma.

O, sfinte Santa-Claus, oare pe unde

Și cum ne-am mai putea ascunde?

Conduși de tine, ne-om lupta cu ei

Și-om supraviețui, că-s zei pigmei!

(Notă din arhiva Bibliotecii Hibride: „Motto al ultimului roman scris în limba română veche la finele secolului XXII de fantastoscribul tradiționalist Luță-B-52; valoare istorică inestimabilă, deși cea literară este aproape nulă.”)

Carcasa din bambus a radiotelefonului părea să crape sub efectul vibrațiilor. „Trebi-mi-ar alt soneriu; claxoful ăst di camion o hi el pi 24 voltezi, da-mi spărgește timpanurili”, gândea Luță în timp ce ridica receptorul din ebonită cu rol de cască, găsit întreg ca prin minune în ruinărie. „Ce vremuri de prăduială în voie… păcat c-au trecut”, se concentră să-și coloreze totuși amintirile în vechea limbă. Încă mai gâfâia și transpirația-i curgea pe sub tricoul din cânepă, după repriza matinală de pedalare la generator.

— Salutu-te-aș, geniloi demențos! Sunatu-te-am ș-axară, pi undi fuști? desluși printre pârâituri glasul tabagic al lui Gerulonimo-A-13, capistașul filialei locale a societății secrete S.O.L. (Salverii Omilor Liberoși) și fan declarat al prozelor lui fantastice – ori fantastic de prozaice, după alții.

— Acasă, unde să hoinăresc de nebun pe arșița conjuncției? îi răspunse după o clipă de ezitare în limba veche, pe care se hotărî – a câta oară? – să n-o mai stâlcească vreodată.

— Aham, văd c-ai dat-o iar pe retro… În fine, recunosc că-i și asta o cale de revenire la normalul de odinioară, se conformă mai vechii lor convenții de-a vorbi „arhaic” Geru, amicul lui de-o viață. N-ai auzit soneria?

— Ba da, știi doar că sună-n draci, însă n-am cablu s-o duc în piviniță. N-am mai ajuns să scormonesc prin ruinărie de când m-am luat iarăși de scris; oricum mă feresc să vorbesc de față cu Nela.

— Hehe, tot cu NebuNela-H-696 trebuie s-o arzi? Și tot romane seferotomantice îți inspiră muzele hibride?!

—  Fie și numai descrierea ultimei nopți din beci ar fi de-ajuns pentru o altă carte… A fost așa intens, că s-au materializat lângă pat trei curioși mici și gri.

— Nu-mi povesti acu’ că-mi sugi tot curentu’! Aștept ediția papirotică. Altceva voiam să te-ntreb: te-a invitat postacul la ședința reunită S.O.L.–D.A.T.?

— Să nu-mi spui că ne-am aliat cu Dervișii Armatei Tăcute!… Deduci că n-am primit încă vestea; postacul vostru ajunge rar aici, la coada vacii, de când s-a băgat poșta pneumatică. Merge însă aiurea și asta: iar s-o fi înfundat cu limacși.

— Nu-i bai, consideră-te invitat. Știi unde, mai află doar când: poimâine la ora trei.

— Mă simt onorat! De când ți-a adormit însă curiozitatea, Gerule? Dacă ți-aș spune cum s-au holbat la noi veghebonzii azi-noapte și mai ales de ce anume, ți s-ar trezi imediat…

— Las-o să mai sforăie, mă Luță; păstrează-mi o halcă de suspans la rece până ne-om vedea. Și să nu uit: zi-mi dacă te interesează un serdot – tânăr, vioi, nevirusat. Ieri l-am prins. Sau el m-a găsit pe mine mai degrabă.

— Nu mi-ar strica-n pustietatea asta. Ce vrei pe el?

— Încă nu m-am gândit, dar vorbim… Poate-mi aduci și niște semințe de tutun d-ăla fain. Hai pa acum și Santa să te legene-n ventuze!

— Și ție să-ți vegheze replicarea lină, Gerule… Pe curând!

***

Luță se trezi cu noaptea-n cap, deși semiobscuritatea vag rozalie produsă de conjuncția pe sfârșite a Selenei cu Generula cărămizie cu greu mai putea fi numită noapte. Al doilea satelit orbita Pământul de aproape un secol pe o traiectorie eliptică alungită, ale cărei caracteristici nu prea mai interesau însă pe cineva. Important era doar că, la fiecare două luni, încingea opt zile și nopți spiritele și mai ales atmosfera. Din fericire, nu se ciocnise  cu Luna deocamdată – sau din păcate pentru unii, fiindcă sectanții deznădejdii nihiliste chiar implorau o bubuială provocată de satelitul intens radiant în infraroșu, care să implice și Terra într-un biliard funebru. Noțiuni gen ecliptică, perigeu sau paralaxă fuseseră oricum demult îngropate odată cu telescoapele topite de bombele ultimului război (la modul absolut ultim), dar și cu valul de apatie ce asfixiase de-atunci insidios mințile. Luță, nu degeaba clasificat de registroșarii itineranți în casta descendenței medii-superioare B, era unul din puținii rămași capabili să-și pună întrebări măcar retorice. Și-acum suduia de fapt interogativ, dar și-n versuri – deloc surprinzător, ca unic poet din delurimea lui – privind spre norii maronii în timp ce-și îndrepta cârca îndoită sub sacii cu ananas: “Generulă somnambulă / Ne-ncingi ca o rapandulă / Treacă-meargă învârteala / Da’ cine-ți comandă prăjeala?”

Lăsă însă baltă fiorii poetici fiindcă se grăbea, nu glumă. Erau doar patruzeci de kilometri până la orașul din vale – sau la ce mai rămăsese din el –, dar iacii de tracțiune nu erau cu mult mai iuți de picior decât boii strămoșilor. Ar fi renunțat bucuros la bagajele grele, însă musai trebuia să circule cu șareta încărcată, de când orice deplasare în afara pogonăriei proprii trebuia justificată. De fapt și puținele aparate de zbor deținute legal de sutașii-A zonali fuseseră cumva interzise, chiar dacă nu pe față; deși aveau propulsie electrică, luau foc în aer fără vreun motiv aparent. Nu doar Luță era convins că știuletele nou crescut din sfera turnului municipal avea legătură cu accidentele aviatice – doar se-nroșea exact când vreo deltoaznă motoplanoare spirala în flăcări spre glia mumoșească.

Noroc că ședința se ținea la ciupercăria lui Geru, lângă piața de la periferie, sub liziera pădurii de bambuși ce cotropise câmpurile cândva cultivate; altfel ar fi fost și mai complicat să treacă de străjicerii de la bariera Perimetrului, unde trocul nu era permis. Făcuse poate mai bine că n-o trezise pe Nela, deși îl tentase ideea să-i pună la treabă cele patru mâini pricepute… la atât de multe. Dar și dormea exagerat de mult, mai abitir ca orice altă hibridă pe care i-o băgase pe gât până atunci codoșul autonom al delurimii lui. Măcar nu sforăia, ca ultima; când veniseră s-o recupereze pe gogoașa aia înfuriată după sămânțoșirea obligatorie, se simțise parcă eliberat de-o corvoadă sisifică. Tăcuse și prestase însă… doar avea atâtea de făcut încă, inclusiv în S.O.L., iar perspectiva discioplinirii decenite la tăiat bambus îl deprima mai dihai decât zece nopți legănate-n osânze gelatinoase.

Înhămă perechea docilă de iaci și le dădu bice la vale, după ce-și verifică din nou papiroxurile personale rulate în tubul (din bambus, cum altfel?) prins la centură lângă cuțit și toporișcă. Vechea armură „hard” de motocros purtată peste tunica din lână încă arăta acceptabil, deși kevlarul protecțiilor era scrijelit după atâtea pățanii. Oho, să mai fi avut măcar o canistră de benzină pentru Yamaha lui antică ce zăcea de-atâția ani în hambar, unsă lunar cu seu de oaie… Arbaleta încă permisă de ultima Lexoasă din monitorul oficial i se cam bălăngănea în spinare pe drumul cu gropi, dar nu se mai opri să-i strângă cureaua; în cel mult o oră avea să iasă la șoseaua abia peticită de autonomi. Ehei, de-ar fi reușit să le subtilizeze măcar una din sursele lor de energie omnivică, n-ar mai fi pedalat ca disperatul…

Odată intrat în pădurea de stejari învârstată cu pâlcuri de bambuși încercă să amâne însă orice introspecție, fiindcă trebuia să fie cu ochii-n patru. Altfel n-ar fi făcut de fapt mulți purici în izolarea unei ferme, la care tot mai mulți începuseră să renunțe de-un timp. Relocarea tot mai puținilor masculi non-hibrizi în orașe devenise evidentă și părea ireversibilă, la fel ca înmulțirea necontrolată a celor mai aiuritoare specii de sălbăticiuni. Înțelegea plaga extinderii dinspre sud a dinozaurilor bipezi scăpați din laboratoarele armatei după capitularea globală, dar nimeni nu avea răspuns la alte întrebări. Cum de molima albastră ucisese doar femeile? Sau prin ce mecanism diabolic apăruseră subit atâtea hibride gata de gestație? Ori de unde veniseră coxarii și serdoții? Nimic din toate astea nu interesa de fapt pe cineva, deși o logică elementară spunea că doar parșivii veghebonzi puteau fi tartorii oricăror schimbări ciudate. Spera însă acum ca informațiile demult așteptate din partea Dervișilor Tăcuți să-i lumineze atâtea zone umbrite din mintea mai vioaie ca a majorității C și D, dar încă leneșă după standardele lui.

„Să fie oare valabilă teoria terraformării pentru hibrizi odată cu trecerea de la idiotizare la exterminarea noastră?” se întreba relaxat la ieșirea din codru, când văzu coxarul în oglinda din dreapta. Pândea în iarba înaltă și era de fapt o coxăriță cu pui, după mameloanele spinale umflate. Asta-l liniști un pic: măcar nu trebuia să se aștepte la un atac în haită. Nu mai avea timp s-o ochească, așa că alese tactica parșivă, continuând să mâne șareta imperturbabil, cu hățurile într-o mână și toporișca în cealaltă. Saltul jivinei încordate pe toate șase picioarele părea încă îndepărtat privit în oglindă, dar Luță se răsuci exact la țanc. Era și timpul, fiindcă iacii se smuceau nervoși. Lama toporului i se înfipse dihăniei între ochi, dar tot îi mai strângea în fălcile zimțate cotiera, așa că-i răsuci vârtos și cuțitoiul în burdihan, până când sângele galben gâlgâi în valuri. „Trei sau patru pui mai puțin, chiar dacă s-or mânca între ei”, gândi cu voce tare după ce târâi în tufișuri leșul vărgat cu dungi violacee. Îl extrăsese cu greu dintre saci, trăgându-l de coada bifurcată – era mai greu decât el și începuse deja să duhnească dulceag-amărui. „Puah, măcar dac-ar fi buni de mâncat… Cum de-om fi noi apetisanți pentru ei, nici Geru nu știe; tot e bine că nu mi-au intrat zimții în carne”, mai bombăni scuipând scârbit printre dinții lipsă din față.

Autonomii îl controlară la sânge înainte să intre pe șosea – în sensul propriu al expresiei, fiindcă nu scăpă de analiza instant a unei picături recoltate din deget, ce includea mai mult ca sigur și confirmarea formulei genomice. Ori studiul evoluției sale – nimeni nu știa precis. Și evident că nici nu interesa pe cineva. Nu atât înțepătura, cât invadarea intimității îl irita la culme. Restul controlului îl lăsa rece, fiindcă se rezuma la obișnuita trecere prin scanerele mobile mutate aleatoriu-n intersecții de roboții încorsetați în plăcile lor cameleonice. Șeful de post tocmai își schimbase de fapt culoarea din verde crud în gri-asfalt, de când revenise pe drum din marginea pădurii.

— Nu v-ajunseră scanoșerili di cipoloi subcutan, stimoșabili autonomici? nu se abținu să-i întrebe Luță, fără să iasă totuși riscant din limitele adresării oficioase.

— Negativ, fermolib B-52, sună monoton, ca de obicei, vocea metalică a controlorului secund. Liberos spri Ploieșcă! Nu uităși dară, pini la orili 22.15 trebi-vei fuști napoi.

***

Din cauza căldurii încă supărătoare, piața de troc nu era prea animată și numai doi autonomi bântuiau toropiți zona. Scăpă totuși rapid de ananași, fiindcă deveniseră marfă rară. Îi schimbase pe o baterie recondiționată a mia oară, dar cu amperajul maxim permis verificat pe loc, plus alte aparente nimicuri, atât de necesare-n sălbăticia delurimii lui: cuie, șuruburi, potcoave, burghie reascuțite și-o pânză de fierăstrău bine conservată. Închise în lădoiul șaretei achizițiile, lăsă iacii să pască și se îndreptă agale spre taraba mai retrasă a ciupercăriei, unde Geru tocmai venise să negocieze cu doi orășeni triciclori un schimb mai important de marfă. Nevastă-sa se ocupa de obicei cu vânzările, însă acum îl asista doar tăcută, zâmbind cu supușenia placidă a oricărei hibride stabile. Luță B-52 îi salută, dar nu intră în vorbă cu capistașul până când nu se termină tocmeala: patru saci de pleurotus pentru tricicleta cu benă adusă la remorcă de cuplul venit din Ploieșcă. Erau probabil revânzători cu permis de Perimetru.

— Ferice de tine cu răcoarea de-aici, repetă remarca trezită de contrastul termic plăcut simțit de fiecare dată la intrarea în tunelul ciupercăriei.

— Bine că nu-s ferice-n sărăcia duhului, prietene, îi răspunse Gerulonimo abia după ce slujnicarii-D ai triciclorilor ieșiseră cu sacii-n spinare.

— Unde ți-s însă gemenii, că prea-i liniște p-aici?!

— I-au luat înainte de termen; se vede că ești sămânțoșar instabil, altfel erai la curent cu modificările din ultima Lexoasă. Când împlinesc cinci ani sunt duși acum în crescătoria de sub Turn și-abia la douăzeci îi mai putem revedea. Un fel de „clasă zero” de pe vremuri, prelungită și radicalizată… Dar hai în spate, avem destule de sporovăit. Ia zi, cum îți merge livada pe caniculă? Ți-au mai dat serdoții iama-n banane?

Intrară aplecați pe ușa culoarului ce unea tunelul cu casa la fel de răcoroasă, săpată și mai adânc sub pământ. În sufrageria hexagonală plină de cărți nu era însă nimeni. „Aham, înseamnă că-i chiar serioasă ședința, dac-o ținem în hrubă”, gândi Luță urmărind manevra de mutare a bibliotecii culisante, pe care trona un casetofon prăfuit. Înainte să intre în nișa astfel deschisă, Geru porni aparatul, din care răsună înregistrarea unei interminabile conversații de-a lor, de pe vremea când deplasările nu-i erau cronometrate. Știa capistașul ceva, de apelase la artificii ca-n filmoacele vechi…

În hrubă erau numai trei invitați și Luță îl recunoscu doar pe camaradul Remo-B-76. Dervișul stătea în picioare, îmbrăcat într-un combinezon din piele neagră și cu casca de pilot încă pe cap, flancat de-un slujnicar-C înarmat – surpriză! – cu o carabină. Încolăcit cuminte într-un colț, respira șuierând încet serdotul. Crezuse că o să-l vadă într-o cușcă, dar își aminti replica lui Geru; clar, avusese norocul să întâlnească un exemplar nevirusat și cu darul empatiei intact. O mică avere în vremurile astea de tâmpire controlată, fiindcă se zicea că poate induce vise euforice și gânduri altruiste…

— Faceți cunoștință: camaradul fantastoscrib Luță și noul comandoșar al organizației de-acum reunite S.O.L.D.A.T., dervișul prim-înaintaș Dromiche. Secundul Flaros n-a putut veni din păcate; două electrogire, fie și camuflate în deltoazne lente, ar fi bătut la ochi. Să intrăm însă acum direct în subiect, fiindcă nu-i timp de pierdut.

— Adevăr grăiești, capistaș Geru, încuviință uriașul bărbos Dromiche. Micii Gri sau veghebonzii discreți, cum le spuneți voi, au înăsprit supravegherea, dar sperăm să nu mai apuce ordonarea extincției ultime

— Santa să-ți audă ruga, vestitule Dromiche! își pregăti ceremonios Luță întrebarea ce-l rodea de-atâta vreme. Să înțeleg c-avem totuși un aliat în Ceruri, ca să putem nădăjdui la eliberare? Adică voi, dervișii fruntași, chiar ați avut onoarea atingerii ventuzelor Lui divine? Așa se zvonește cel puțin prin delurime…

— Au avut, camarade! Trebuie să mă crezi fiindcă și pe mine m-au atins de curând ventuzele Lui santosacre și mi-au transmis gânduri uluitoare, îl năuci răspunsul lui Geru.

— Mă-nclin atunci umil și-aștept supus luminarea voastră, norocoșilor…

— Iluminarea vine dinlăuntru mai întâi, încasă atunci Luță al doilea șoc din partea serdotului. Își descolăcise volutele solzoase ale trupului lung sprijinit pe zeci de gheruțe veninoase și vorbise melodios, legănându-și ușor capul de miel. Colții curbați ca patru iatagane nu păreau să fie însă de ierbivor.

— Ți-a căzut falca, prietene? îl dezmetici Geru, continuând pe un ton mai serios: Și eu am rămas interzis astăzi, când am aflat că nu doar venerabilul Glykon aici de față, ci și alți frați serdoți au devenit instrumente ale voinței lui Santa. Numai El i-a putut înzestra și cu darul vorbirii, ca ajutor întru scăparea de blestemul regresiei veghebonde.

— Ce alte gânduri ți-au mai fost transmise prin divinele ventuze? nu se putu abține să-l întrebe și Remo, care părea la fel de puțin informat ca Luță.

— Confirmarea celor mai sumbre bănuieli din sursa supremă e neprețuită. Aflați deci că ipoteza extreminării noastre lente nu-i doar o fantasmă. Am fost păstrați în viață până acum de veghebonzi doar ca să-și ducă la bun sfârșit planul de creare prin hibridizare a unei noi rase – una care să le permită transferul definitiv în planul nostru material.

— Adică-i adevărată presupusa aberație despre hibrizii capabili să găzduiască și suflete ce vor să se reîncarneze aici din alte galaxii? Noi „containere fizice” pentru o nouă lume?

— Așa este. Să revenim însă-n concret, interveni Dromiche. Santa cheamă prin noi la luptă întreg milionul de omi liberoși organizați în rețeaua Euripiei. Hibrizii-s excluși din principiu. Partea bună – sau rea, luați-o cum vreți – e că semnalul revoltei va fi dat chiar mâine dimineață, odată cu debarcarea legiunilor Lui santarhanghelice.

— Dar eu ar trebui s-ajung diseară la fermă! replică derutat Luță.

— De ce crezi c-am aflat atât de târziu data fatidică? Doar astfel s-a putut evita trădarea. Nu mai pleci așadar nicăieri, camarade! …Perfect, trecem atunci la planul acțiunii!

— Ginta serdoților nevirusați de zimții coxari fi-va și ea de partea voastră, susură atunci la fel de hipnotic glasul șerpescului miriapod Glykon. Doar noi putem sabota de fapt sursele de energie omnivică. Și nu numai atât…

***

…Două milenii mai târziu, un prelat semiautonom își va fi început predica astfel:

„Nici măcar slovele înfocate ale Sfintei Cronici Hibride nu pot zugrăvi pe de-a-ntregul grozăvia măcelului din zilele Conjuncției Sângeroase. Din milionul de liberoși euripizi au mai rămas în viață doar una sută patruzecișipatru mii de Aleși, iar cei mai viteji dintre ei s-au dovedit omii conduși în luptă de capistașii miorici aliați cu dervișii tăcuți, inspirați telepatic de serdotul magic Glykon. Evanghelia sfântului Grizulo Minor ne mai spune că, văzând în nemărginita lui milostenie suferința fără speranță a ultimilor eroi, divinul Santa s-a pogorât din Ceruri cu săniile Lui de foc trase de dragoni cornuți ca să-i ia în Raiul răcoros, acolo unde nu-i durere, arsură ori întristare. Blândul și sfătosul Santa Claus i-a înveștmântat mai întâi pe toți în mantii roșii cu glugi îmblănite ca a lui, iar credința în mântuirea glaciară le-a împodobit și lor mintenaș mâinile cu ventuze fermecate, izvoditoare de cristale minunate și alte daruri incredibile. De toate acestea se vor bucura însă în veșnicia extazului lor doar Aleșii împreună cu santarhanghelii mereu cântători, fiindcă Ei ne-au părăsit definitiv, dar numai după ce au luptat până la ultima suflare pentru fericirea în supușenie mirabilă de care ne bucurăm cu toții astăzi.

Apocrifa blasfemiatoare a falsului prooroc gnostic Gerulonimo, care din păcate încă mai are destui adepți păcătoși, susține în schimb că salvatorul nostru Grizulo Minor și preasfinții Lui apostoli ar fi complotat de la bun început cu divinul Santa și cu ginta șerpescului adjutant Glykon întru exterminarea Aleșilor. Și presupusul lor exod forțat spre Iadul grădinii antropozoologice de la marginea galaxiei a fost un alt neadevăr vehiculat mârșav de apostatul Gerulonimo, care prin proorocirile lui mincinoase și-a dovedit din plin reaua credință și închinarea la Molohul libertinismului înveninat. Nici nu e de mirare că a murit singur și bolnav în peștera Ghenarei, sfârșind ca un câine turbat de mușcătura propriei nebunii.

Sufletul lui nu va fi însă în veci mângâiat de răcoarea Raiului care vă așteaptă pe voi, iubiți enoriași hibrizi, dacă și numai dacă veți urma cu sfințenie preceptele Micuței Cărți Gri. De nu le veți respecta o să rătăciți neîndoielnic după moarte în fierbințeala veșnică a Generulei! Până duminica viitoare, fie ca harul lui Grizulo Minor să vă protejeze mai bine decât pelerinele voastre din azbest… Amin!”

− *** −

Advertisements

Apocalipsa lentă

rainierclouds_thompson

 Totul începuse prea insidios ca să nu fie trecut cu vederea sau cel mult comparat cu bruierea postului Southern-TV al BBC-ului din 26 noiembrie 1977. Spre deosebire de aburelile pacifiste cu iz New-Age emise timp de numai șase minute de presupusa entitate extraterestră Vrillon, mesajul transmis la fix patru decenii după cel britanic era mult mai dur. Surprinzător, autorul lui anonim îl repetă, cu unele modificări, înainte de Crăciun. Atunci fură însă alarmați nu doar puținii telespectatori apatici dintr-o țară demult sărăcită de „asasinii economici”. Milioane de abonați ai unui post occidental cu mare audiență ascultară siderați turnarea altor adevăruri incomode. Și nu mai erau doar dezvăluiri lipite știrii banale despre divorțul unui mare corupt din estul Europei; glasul baritonal din eter vorbise convingător pe tema spolierii continuate de milenii sub masca democrației crizate. Inevitabil, supa agențiilor cu nume din trei litere dădu subit în clocot.

Hoardele de spioni, turnători, psihologi, telepați, clarvăzători sau experți în programare neuro-lingvistică erau la fel de stresate ca electroniștii ori astrofizicienii. Nimeni nu detecta sursa emisiei și nici motivațiile ei. Politicienii erau singurii care încă nu-și puneau întrebări, bălăciți inerțial în mocirla manglelilor de toate zilele. Ciorovăiala supremă se derula pe firul roșu al intranetului ce lega responsabilii manipulării Turmei. Sau, mai precis, a prostelii pe față, cum tot mai rar reușeau să acuze pe Internet conspiraționiștii încă necenzurați. Deocamdată, sforarii din umbră știau doar că un jucător nevăzut se așezase la masa lor, fără să-l fi chemat cineva. Avea în plus cărți diabolic de bune și deloc măsluite, concluzionară șefii direcțiilor reunite din NWA, convocați într-o ședință cu invitat surpriză: prim-consilierul Papei.

— Nu cred că-i cazul să oprim Internetul, Sfinția Voastră, încercă să calmeze spiritele încinse după trei ore de dispute sterile un amiral spilcuit. Chiar făcând abstracție de perspectiva crahului economic prematur, nu putem anula atât de ușor avantajele deciziei din 1994. De conexiunile băncilor noastre ce să mai zic?!

— Mă îndoiesc că ești conștient de riscul pe care ți-l asumi, băiete! îl chelfăni verbal cardinalul pe comandantul Flotei a 10-a din U.S. Navy, controloarea tuturor comunicațiilor posibile – și nu doar terestre. Acum nu-i vorba doar de comentarii pe marginea vreunui scandal sexual, de care oricum nu ne pasă. Mesajele par să fie uvertura unor intervenții cu urmări mult mai grave. Atunci când ne trebuiau mai puțin, chiar nu pricepeți asta?

— Eu înțeleg că Vaticanul trebuie să-și mai schimbe dioptriile, interveni cu tupeul recunoscut tinerelul director al diviziei HM. Știți doar că intruziunea în casele și-n capetele userilor ne-a permis multe. Altfel nu puteam afla ce tip de intelect, ba și de suflet poartă prin lume subiecții cu adevărat periculoși pentru noi.

— Oi fi tu Hackerus Maximus, băiețaș, dar te asigur că n-ai acces la sursele mele de informare, recidivă și mai grobian iezuitul doar aparent ramolit. Nu mă mai interesează niciun metatest și nu plec de-aici până nu am promisiunea fermă că veți bloca măcar forumurile, blogurile și comentariile la articolele oficiale. Chiar de mâine!

— De acord cu o singură condiție, puse punctul pe „i” șeful cel mare în toate sensurile, fiindcă orice cântar ar fi crăpat sub greutatea lui. Nu trebuie să ne reamintiți că regia celei de-a Doua Veniri ar fi serios periclitată de o eventuală repetare a dezvăluirilor. Vom proceda deci în consecință, însă numai dacă devin deranjante. Ca măsură extremă, putem întrerupe temporar și curentul pe anumite zone, până rezolvăm bruierea emisiei.

— Sau reușim poate să demarăm o negociere cu Glasul, lansă o ipoteză de lucru amiralul.

— Ai rămas un visător dacă nu cumva dormi deja, băiete, îl contră de astă dată ca între vechi prieteni burtosul. Nici aliații noștri galactici nu știu cine anume și mai ales de ce ne agasează – corect, Alfonz? Tuturor ne trebuie de fapt o noapte de odihnă, așa că ne revedem mâine la prima oră.

— Permiteți o ultimă completare, luă cuvântul aschimodia aflată de-o veșnicie la cârma departamentul Psy-Ops, după ce desfăcu un plic înmânat de secretara mai filiformă decât consilierul lui mic și mai ales gri. Sursa emisiei pare să se apropie vertiginos, din direcția sudică pe care o bănuiam.

— Nu prea-i o noutate, replică acru de sub mustața rară bossul obosit peste măsură. Știam deja că vine exact de unde sugerau autorii noștri că s-ar apropia Mesia ori Mahdi-ul extraterestru descris în cărțulia aia „subversivă”. …Cum îi zice? Aham, Exo-Vaticana.

— Nu-i doar atât, gâjâi glasul venit parcă de sub masă al Micului Gri Alfonz, conectat ombilical la un aparat cu aspect de clătită explodată. Mesajul se repetă chiar acum pe jumătate din teritoriul chinez. În chinezește, evident, dar e mai complex – cu imagini, chiar dacă pe moment statice. Consiliul nostru s-a reunit deja sub lacul Baikal, însă decodarea naturii undei purtătoare rămâne problematică; parcă n-ar exista.

— Ce v-am spus, ei? tună glasul prelatului. Tocmai când începusem să convingem mieii de ideea unei Biserici sărace pentru viitorii sărăciți… Socialismul corporatist condus de miliardari șantajabili nu trebuie compromis cu niciun preț! Amin!

— Începeți închiderea netului! ordonă șeful-morsă. Da, peste tot!

***

Serviciile secrete de pe toate meridianele ținură conclave trase la indigo. Militarii, polițiștii, jandarmii, gărzile naționale sau mercenarii fură puși în stare de alertă maximă. Incontrolabila blasfemie se repeta cu o frecvență crescândă, fără să țină cont de vreun algoritm previzibil și nici de anchilozarea treptată a Internetului. Posturile TV își reduseseră timpii de emisie la strictul necesar informărilor găunoase, după ce însăilarea unor talk-showuri liniștitoare eșuase lamentabil. Analiștii și politicienii de marcă părăseau șerpește studiourile după ce erau puși în fața unor acuzații concrete, deși venite de nicăieri. Închiderea previzibilă a televiziunilor amenința să antreneze falimente în lanț, începând cu morișca publicității aberante.

Apocalipsa venită-n sensul prim de revelație părea doar o cruciadă verbală împotriva minciunii, dedublării și egoismului rapace. Efectele ei deloc abstracte le depășeau însă pe cele ale unui seism global. Sinuciderile se țineau lanț, și nu doar în rândurile amărăștenilor slabi de înger. Exorcizările „vocii Satanei”, pupările de moaște sau predicile întru smerenie nu mai aveau audiență decât în locuri rupte de lume. Lacăte grele apăreau pe tot mai multe porți ale bisericilor, sinagogilor și moscheelor. Profeții amatori se înmulțeau ca ciupercile, deși nu-i ascultau decât unii și mai dezaxați decât ei; aveau doar concurență, nu glumă… Numai pe asceții creștini sau budiști din mânăstirile izolate nu-i atingea valul adevărului ultim. Templele masonice erau oricum închise din principiu, așa că mutarea discretă a purtătorilor de șorțulețe în bunkere trecu neobservată.

Nu la fel se întâmplă însă cu aparițiile pe față ale OZN-urilor de toate formele și culorile, ce adânciră mai întâi haosul incipient. Era însă o mișcare atent calculată, fiindcă instaurarea credinței în harul exoplanetar fusese planificată din timp. Halta ecumenistă trebuia totuși sărită, fiindcă impunerea în devans a „religiei cosmice” părea zeta-reticulienilor unica soluție pentru calmarea mulțimilor. Se decise de aceea în grabă prezentarea publică a „prietenilor galactici” care vegheau de milenii omenirea din umbră – doar pentru binele ei, evident. Înalți prelați împreună cu șefi de stat sau organizații globale fură deci invitați alături de aliații lor din alte lumi într-o emisiune ce se dorea decisivă, la trei săptămâni de la prima emisie-pirat. Sateliții încă activi o retransmiteau peste tot, iar Internetul fusese redeschis temporar, ca semn de împăcare a tuturor. Și a religiilor, clar.

Atunci se petrecu însă inimaginabilul: nimeni din platou nu se mai putu mișca în fotolii – inclusiv Micii Gri și mult mai marele lor șef de aceeași culoare. Supuși primii interogatoriului ad-hoc, conducătorii umani răspunseră apoi cu maximă sinceritate la zeci de întrebări directe. Cum anume? Inexplicabil de simplu: o flamă (sau descărcare electrică?) le dezumfla fiecare gogoașă coaptă-n mințile perverse.

— Voi, cei responsabili cu drepturile omului, ați vegheat cumva și la discriminări, foamete, războaie sau torturi? sunase inocent prima întrebare a Glasului.

— Un răspuns simplist nu-i posibil, așa că trebuie să analizăm mai întâi rolul stimulativ al războaielor în dezvoltarea intel…

…Și zzzschitt, turul pantalonilor președintelui ONU luă foc instantaneu. Buimac, oratorul cu elocința găurită odată cu costumul Armani își descărcă abia după a doua „electrizare” sacul plin cu mizeria intereselor elitei globale – corporatiste, religioase, militare și mai ales financiare. Spectacolul ce urmă fu simultan comic, grotesc și tragic fiindcă și ceilalți încercară la început să umble cu fofârlica, în ciuda lipsei clare de alternative ipocrite. Reacția Glasului era atunci invariabilă: zzzschitt!

Stenograma declarațiilor ce continuară ore întregi ar fi putut inspira scrierea singurei cărți adevărate de istorie a omenirii. Și nu doar începând cu întunecatul Ev Mediu, deși nici scopurile ascunse dincolo de ororile Inchiziției nu rămaseră nedisecate. Cosmetizarea sclavagismului perpetuu cu etichete mereu actualizate, crearea banilor „din nimic” de cămătarii oficiali sau distribuția strâmbă a bunurilor în toate epocile se desfăceau ca foile de ceapă sub tăișul Glasului. Se confirmă și ipoteza planificării comunismului – sau, mai precis, a unui soi de socialism falimentar – sub forma unui eșec nu doar previzibil, ci și eficient psihologic, ce avea să fie util mai târziu sub lozinca „Niciodată din nou!” Faptul că așa-zisul Război Rece și falsa polarizare a blocurilor fuseseră un teatru scurt pentru Turmă nu surprinse pe nimeni prea mult, ca și adevărul despre substratul real al războaielor. Toate părțile combatante erau doar finanțate de aceiași profitori…

Interogarea „binevoitorilor aliați galactici” fusese însă clou-ul emisiunii într-adevăr decisive – și nu doar fiindcă micii sau Marele Gri răspundeau prompt. Conflictul de interese cosmice în care umanitatea fusese și miză, și victimă colaterală părea la început dincolo de Binele și Răul în accepțiune omenească. Într-un final își devoală însă și el hidoșenia. Recunoscură astfel senini că religia monoteistă tricefală fusese ideea lor, cu tentaculele creștine și islamiste inventate întru submisiune, dar și învrăjbire perpetuă. Încercară să accentueze rolul pozitiv al preceptelor morale, însă fură readuși la subiect. Nu negară rolul hibridizării castelor în planul de exploatare a resursei genetice umane și nici efectele colaterale ale habotniciei asupra genomului. Atunci când Glasul le ceru însă detalii despre recoltarea și reciclarea corpurilor spirituale din „ferma” lor planetară, refuzară cu încăpățânare să mai vorbească. Nici moartea primului Mic Gri supus unor șocuri repetate nu-i impresionă, așa că Glasul tăcu și el.

Primul ordin al celor eliberați din scaune cu părul măciucă și hainele fumegând fuse evident oprirea definitivă a oricărei emisii TV. Glasul începu să-și țină de-atunci prelegerile și în afara programelor, pe toate frecvențele. Intervenea auctorial doar când imaginile veritabilelor seriale transmise de el cereau date în plus …Și ce date! Nici măcar tartorii Serviciilor nu visaseră vreodată să aibă înregistrările ce demontau imposibilul. Aflarea adevărului absolut nu mai era o himeră sofistică. Aceiași granguri hotărâră atunci că era timpul să pornească operațiunea „Viezurele”. Learjet-uri și elicoptere private zumzăiau spre locațiile unde familii de potentați erau preluate de mașinile tot-teren ale gărzilor demult pregătite. Adăposturile subterane echipate până și cu sere iluminate artificial fuseseră burdușite din timp cu tot inventarul necesar unei supraviețuiri îndelungate. Unii sperau să poată trăi ca șobolani de lux și zece ani sau mai mult.

***

Atunci când dezmorțirea solidarității prin cunoaștere detonă revolta, se opri curentul. În ciuda instaurării legii marțiale, oamenii găseau încă soluții să-și urmărească mentorul. Aveau de gând să-l și urmeze în orice acțiune le-ar fi propus, deși Glasul nu-și dezvăluise indentitatea și nu făcuse vreo chemare la luptă contra cuiva. Bateriile și benzina generatoarelor de curent se terminară însă. Autoritățile trecuseră oricum la distrugerea instalațiilor solare și eoliene. Execuțiile sumare deveniră regula în haosul orașelor prăduite de găști înfometate, dar și executanții ordinelor abuzive se împuținau pe zi ce trece. Mici enclave independente energetic țineau acum loc de cinema sau internet-café. Culmea era că destule tabere scăpate de tirul rachetelor aer-sol erau păzite tocmai de militarii trimiși să le desființeze. Munceau cot la cot cu ceilalți, fericiți că scăpaseră din jungla urbană în care ajunseseră din vânători, vânați.

Retragerea în munți nu mai era doar o marotă a survivaliștilor și nici canibalismul un fix macabru al distopiilor SF. Din păcate, și predicția despre înjumătățirea populației Terrei după trei luni de lipsă a electricității se dovedise prea optimistă. Ce-i drept, nenumărate războaie nu doar tribale amplificaseră magnitudinea carnagiului. Destule comunități coagulate în jurul unor oameni mai mult ingenioși decât puternici continuau să reziste totuși ca prin minune. Șansele revenirii la normalitate se subțiau însă pe zi ce trece, iar prima deflagrație nucleară păru să le reducă spre zero.

Sforarii ascunși în vizuini high-tech aplicau disperați planul ultim, în speranța că Acela sau Aceia pe cale să sosească aveau să părăsească dezamăgiți o planetă bolnavă. Măcelul era fratricid, fiindcă decidenții bezmetici își bombardau mai întâi foștii sclavi – democratic, cum altfel?! Sticloase în centru, tot mai multe ruine ale orașelor aplatizate de ogive reflectau sumbru lumina soarelui trist dintre neguri. Doar două miliarde de oameni din opt mai respirau, horcăind, aerul toxic. Și Salvatorul nu mai venea…

***

O lună mai târziu, Glasul tăcu dintr-o dată. Niciun alt semn dătător de speranță nu mai alina agonia ultimului miliard de supraviețuitori. Postind cu mâinile jupuite împreunate-n rugăciune, câțiva anahoreți aproape orbi din vârf de munte auzeau totuși fulgurant alte Voci, dar cine să le mai fi putut asculta mărturia?

Ar fi povestit despre algoritmul mântuirii accelerate și alte cuvinte înșiruite fără noimă, ca redistribuirea terțiară a matricii păcătoșilor în rețeaua hibridă. A cui sau de unde anume, doar mistagogul Lucifer credeau asceții c-ar fi putut să știe. Numai pentru el un mister comentat putea deveni problemă, iar răspunsul ­– soluţie, nu? Greșeau profund, dar cine oare nu-i supus greșelii? Și ei aveau să-și afle însă iertarea pentru erorile lor, ba chiar mai curând decât alții. Înțeleseră asta abia din ultimul dialog al Glasurilor, pe care-l auziră clar înainte de stingerea lor blândă, odată cu dizolvarea Mamei Geea în eter:

„Au avut iarăși de ales și-au clacat exact la proba finală. Prea mulți încă se-mbată cu suferința provocată altora și nu pricep că va fi cândva și a lor.”

„Gata cu filosofia… I-ați transferat? Ne mutăm atunci în zona G-47, cuadrantul trei, sector 969. Stopați iluzia durerii. Program închis.”

„Păcat, dar asta e. Avem o veșnicie să-i cernem pe toți, din nou și din nou.”

− *** −

Citius, Altius, Subterius, Fortius

owl_eyes

Ca întotdeauna, ovoidul se materializase noaptea, aproape de sol și departe de veghetorii Centrului Eugenic Raman CER. Alexis nu avea arme la bord și la primul semn de conflict trebuia să dea bir cu fugiții, dar pacifismul cam bleg al meseriei sale nu-i trezea refulări. Nici nu era de fapt o clonă războinică, ci un model îndelung verificat de selecționer conștient de noima păstrării curgerii liniilor temporale. Pendula cuminte de milenii între planul fin balansat al Insulei sale astrale și colcăiala arhetipurilor încarnate din lumile de jos, în care trebuia doar să separe grâul de neghină. O treabă de rutină, de n-ar fi trebuit s-o facă fără știrea recoltatorilor primari de spirite. Nu cu mult mai puțin ignorant decât ei, lucra totuși pentru decidenți superiori, dar nici asta nu-i gâdila vreo mândrie a apartenenței la ghilda cosmocratorilor. Simplă rotiță integrată atent într-un angrenaj implacabil, nu-l interesau relațiile dintre etajele creatorilor și cu atât mai puțin miturile născute din siajul aparițiilor insularilor în lumile fizice. Djini, iele, duhuri, elfi, derviși, himere, draci, îngeri, arhonți – toate erau plăsmuiri cu propagare imposibil de oprit, ba chiar cu o răspândire vag încurajată De Mai Sus.

Lumina marelui satelit nou plantat pe cerul Terrei îi ușurase orientarea în teren. Ultima misiune pe un Pământ fără Lună îl purtase în inima Domeniului Afrikaan Sudic DAS și fusese una relaxată, spre deosebire de ceea ce îl avertizaseră că-l așteaptă în pădurile de aici. Prea puținii bărboși umanoizi din trupa lui Enki care patrulau savana în DAS călare pe șeile lor zburătoare cu plasmă mercurică erau niște habotnici tâmpiței și slăbuț dotați tehnologic. Cu atât mai puțin îl deranjaseră giganții paznici ai turmelor de clone asexuate. „Păreau cu toții la fel de fericiți în abrutizarea lor programată”, gândi Alexis în timp ce ateriza în luminișul cunoscut. „Doar nivelul programării ne deosebește în definitiv”, mai cugetă înainte să-și reprime alte panseuri pe tema liberului arbitru ori a încurcatelor niveluri de subordonare cosmică. Îi mai răsunau totuși în minte frânturi din ultimul instructaj al Timonierului, care nu uita niciodată să-i aburească și cu enunțuri generale: „Între extrema extazului vizionar al Sursei Creației și cea a hăurilor deznădejdii temporare din Resursa Creată e inevitabil să existe nenumărate trepte intermediare.”

Luminile unui țarc al Capetelor Negre CN se vedeau clipind și aici între două dealuri. Știa că era străjuit de foișoare ale tartarilor – gardienii omnivori ceva mai mici, dar și mai inteligenți decât omologii lor afrikaani carnivori, harklenii înalți de șapte metri. DAS-ul încă funcționa, dar rateurile certăreților geneticieni vegani Annuna și Igigi aveau să întârzie crearea primei lor linii viabile de oameni în versiune 4.0 derivată din CN-uri – tot negri, dar nu bioroboți. Fuseseră de aceea lăsați la urma agendei lui Timo, ocupat între două glaciațiuni cuaternare cu alte centre eugenice activate după devastatorul război atlanto-lemuric. Alexis nu era lămurit de ce fusese nevoie de aducerea echipei lui Anu pentru aparenta degradare a precedentului genom 3.2, dar nu era treaba lui să-i contrazică pe analiștii autodistrugerii provocate de supradotații atlanți. Nici intrigile semizeilor hieratici din franciza asta galactică, cooptați la pachet cu orgoliile la fel de alambicate ca orgiile lor interminabile, nu intrau în aria preocupărilor lui.

Și aici, în arcul estic al lanțului muntos Karpata („Locul Guvernării” în limba emegi), corpurile CN-urilor erau reciclate după nici treizeci de ani trăiți în sclavie absolută, dar măcar nu erau mâncate precum clonele din DAS, care sfârșeau deseori de vii între fălcile harklenilor. Alexis își amintea mereu cu greață cum ciclopii îi culegeau pe cei răniți la ieșirea din minele de aur și uraniu ca pe niște gustări umblătoare, după mirosul sângelui. Nu înțelegea acceptarea cruzimii viscerale dovedite de grupul Annuna activ la sol, aliat cu aerienii Igigi, chiar dacă spiritele CN-urilor se dizolvau fără urme în norul elementalilor amorfi. Luase totuși de bună explicația după care permisiunea mineritului cu clone era un gen de favor colateral. Veganii, ca și emeșii karpatici veniți din sistemul Sirius B, se bucuraseră de el prin lumile unde își antrenaseră talentele combinatorii și din cauza acceptării unui circuit secundar al producției de material genetic. „Și”-ul adăugat de Timo la ultimul seminar îl scutise de intrarea în detaliile dietei vegane, în care friptanele de CN-uri oleacă fezandate ocupau un loc de cinste. Nu se putuse abține să adauge însă, cu umorul lui cam negru, că „vegan” avea să fie cândva echivalent cu „vegetarian” în cărțile de bucate. Ale istoriei distorsiuni cu schepsis…

***

Ursul care îl întâmpinase mormăind nevricos își părăsi repejor culcușul după primele ciupituri electrostatice simțite prin blana fumegândă. Observă mai mulți lilieci atârnând din tavanul peșterii decât data trecută, dar avea acum alte griji decât studiul faunei. Își parcă aerodina verzuie lângă mormanul de oase nu tocmai îmbietor mirositoare și începu să se echipeze pentru vizita în enclava ramană. Ceva mai dibace decât ramura ei vegană, subrasa ramană a emeșilor siriusieni ajustase genetic destule generații de umani nu doar sexuați, ci și progresiv șlefuiți cognitiv față de neanderthalienii pe cale de înlocuire cu omnii, din cauze degenerative. Fusese trimis să scaneze din nou câțiva, în condițiile obișnuite de absolută discreție. De ce însă atât de rapid după fosta misiune, doar Timo și capetele lui suplimentare puteau ști… sau de fapt entitatea din afara Timpului, care-l ghida ajutată de premoniții inaccesibile insularilor, în ciuda nemuririi lor ce le părea unora cam monotonă.

Reveni însă la planul sondării celor trei omni deja marcați, ce trebuia terminată înainte de orice eventual incident, probabil deja previzionat. Așa fusese și aducerea Lunii pe orbită, via Saturn – nu doar pentru stabilizarea rotației axiale a Terrei. Unda gravifică nu provocase totuși aici decât cutremure cu clivaje minore de falii, iar zidurile solide ale cetății domnitorului-zeu Buzuru suferiseră numai daune ușor reparabile de către tartarii care le ridicaseră cu multe milenii înainte în Subkarpata. Regele și consilierii lui petreceau oricum cel mai mult timp în laboratoarele din sălile cu pereți sticloși, săpate de cârtița topitoare în munții din nord-vest încă de pe vremea când treburile erau încredințate lubricei zeițe a adâncurilor Ereshkigal. Ruinele zigguratului ridicat în cinstea ei pe vârful Siriu aveau să rămână vizibile și peste trei sute de milenii, când numai câțiva arheologi considerați nebuni vor fi bănuit datarea lui exactă. Consiliul cu membri niciodată văzuți o revocase însă din funcție în urmă cu mulți sars pe alunecoasa hibridă solzoasă, care se zvonea că se sinucisese de inimă rea; avusese în orice caz idei mult prea liberale apropo de genotipul uman ideal, apropiat în concepția ei de cel al unor nimfomani semiacvatici. Clar, narcisismul zeiesc nu era doar o hiperbolă mitică.

Foamea îi zgâria măruntaiele abia transmutate din starea semieterică, dar hotărî să nu se atingă de proviziile abia sintetizate până nu va fi terminat deghizarea în băștinaș omn. Vremea tomnatică pica la țanc, fiindcă purta versiunea groasă a îmbrăcăminții din piei de lup argintiu, a căror tăbăcire fusese predată indigenilor de instructorii programatoarei neurale Inanna. Baza ei mobilă era încă amplasată la poalele muntelui Tega și tocmai aproape de ea trebuia să ajungă, urmând cursul râului Baalska doi kilometri în aval fără să atragă atenția noilor drone emeșiene, dezvoltate după ultima incursiune sângeroasă a Igigilor. Captivitatea era o eventualitate mai nedorită decât moartea, chiar dacă unele cazuri fuseseră rezolvate operativ de echipele recuperatoare, alarmate la primele semne de întârziere a re-eterizării suborbitale. Nu toate reușiseră însă…

Odată ieșit din coconul protector al ovoidului era expus total, dar cunoștea perfect topografia regiunii și limba omnilor. În plus, fizionomia lui nu diferea cu nimic de aceea a unui vânător adult, scannerul era disimulat în mânerul toporului cu lama din colț de mamut cioplit, iar încălțămintea subțire nu se observa sub fâșiile de blană. Misiunea pedestră părea una riscantă, dar numai în teorie, fiindcă un segment al centurii putea genera un câmp de invizibilitate temporară. Sistemul consuma multă energie, însă cele numai zece minute de autonomie se dovediseră a fi destule în practică. Știa că uciderea animalelor, umanilor neselectați ori a gărzilor era strict interzisă în periplurile lor încarnate, ca și expunerea proprie la situații periculoase. Numai câteva cazuri fatale fuseseră înregistrate, dar unele nu se produseseră din neatenție, ci din cauza impulsiunilor sinucigașe ale unor minți misterios dereglate. Sinceritatea proverbială a lui Timo se transformase atunci într-o tăcere criptică, așa că nimeni nu aflase dacă acei insulari bezmetici reușiseră să-și atingă scopul bănuit, de evadare din obsedanta lor nemurire astrală prin moartea petrecută în starea fizică tranzitorie. Erau defazații care presupuneau că sunt purtați cu un anume scop pe un curent descendent spre planul grosier material, din care ar fi putut accesa numai prin sinucidere ciclul ascendent ce le părea interzis pe Insulă. Spre Ce sau Cine anume n-aveau nici ei idee, dar tocmai inefabilul enigmei îi ispitea irezistibil să moară și ei un pic. „Departe de plasa-mpletită de Cronos / Plutim către Ontos, uniți cu Thanatos”, își aminti cântecul dizidenților insulari captivi în chingile eleuzine și duși către o destinație obscură, după detectarea intențiilor sinucigașe latente în cursul ultimei examinări periodice pe care el o trecuse fără probleme.

Nici calea spinoasă a modelării unei eternități pe coordonate strict personale nu-l frământa însă pe Alexis. Mâncă pe fugă, după care începu coborârea spre albia râului, alunecând pe patul frunzelor umede de rouă. Ajuns aproape de firul apei, observă și ocoli la timp două leoaice pornite la vânătoare matinală spre nord, în amonte; luaseră urma… urmașilor rinocerilor blănoși care îl cam înghesuiseră și pe el în precedenta incursiune; avea motive să creadă că nici pe leoaicele de peșteră nu le aștepta un prânz lejer. Geana zorilor abia mijea în spatele culmilor când zări lumina focului aprins pe insula stâncoasă ce trona în mijlocul râului. Pietrele ciclopice ale temeliei fostului punct de observație părăsit de tartari asigurau acum un adăpost relativ sigur unui trib destul de mic, cel puțin atunci când apele erau crescute. Îi ajută întâi să adoarmă pe străjerii scării împletite din liane, înainte să ajungă lângă ruinele foișorului nordic. Era singurul rămas în picioare după fostul atac-surpiză al Igigilor veniți de la cincisprezece mii de kilometri distanță, în tentativa nereușită de prăduire a tehnologiei concurenților la fel de războinici ca ei.

Cei exact optzeci de omni dormeau încă, înveliți cu blănuri în colibe emisferice din crengi lipite cu lut și în nișe săpate în zidurile groase ale ruinelor. Încă nu fuseseră instruiți să cultive pământul ca frații lor mai numeroși din satul de pe câmpia Agarin, aproape de cetatea lui Buzuru. Erau vânători și culegători, ca tribul de veritabili acrobați din nord ce locuiau în cuști suspendate prin cedri și cu care făceau adesea troc. Nu ajunseseră să îmblânzească lupul și nici calul, dar utilizau un limbaj evoluat și tactici de vânătoare ingenioase, iar olăritul le fusese indus neural îndeosebi femeilor. Monogamia și grija pentru bătrâni sau invalizi erau alte reflexe pozitive inculcate din proiect, așa că unii ajungeau bicentenari. Cei trei subiecți marcați prin implanturi se apropiau și ei de sfârșitul vieții, formând un triumvirat al înțelepților ce-l consilia pe șeful tribului, viteazul omn Ganzer.

Îi localiză în cea mai ferită scobitură, după totemul cioplit grosolan ce figura evident silueta cu ochi și gheare de bufniță a Inannei, iar emisia cipurilor îi confirmă prezumția. Strecurat înăuntru, porni scannerul cuplat la ochelarii multistrat, după ce se asigură că somnul celor trei va dura cel puțin o oră. Șchiopul Gizzal (Înțeleptul), tacticianul tribului, fu primul sondat și rezultatul pozitiv îl bucură nespus, mai ales fiindcă îi apăru afișat la numai câteva clipe după derularea simulării interacțiunii ADN-ului cu mediul. Modelarea incipientă armonioasă a secvențelor ce conectau logica cu afectivitatea îl califica deja pentru un stagiu intermediar petrecut în afara capcanei releului saturniano-selenar, până la următoarea renaștere. Nu avea să revină însă pe Terra, dar nici asta nu era treaba lui. Îi supra-marcă cipul și-i blocă țesutul nodal cardiac; după moarte, de restul se ocupa router-ul Insulei. Trecu apoi la șamanul Hurin (Vulturul) ce sforăia ghemuit, uscat ca o mumie și cu plămânii roși de aburii atâtor poțiuni toxice. La el, aparatul devoală de la bun început o derapare schizoidă evidentă și Alexis îi dezactivă de aceea cipul, dar îl lăsă în viață. La solidul vânător Urmah (Leul), ciungul cu mâna smulsă de o felină omonimă, scanarea nu reuși să încline în vreo direcție balanța evaluării și asta îl făcu să ezite până luă decizia menținerii lui în starea actuală. Se extrase apoi la fel de silențios din găoacea megalitică, după ce scrută atent împrejurimile.

Precaut ca întotdeauna, își activă perdeaua invizibilității înainte de a traversa vadul, deși lumina răsăritului era încă filtrată de aburul gros ridicat din râu și pădurea jilavă. Tocmai se gândea să renunțe la protecția aparent inutilă când observă pericolul – și încă unul dublu. O dronă Enkara își desfăcuse aripile compozite și levita deasupra urmelor lăsate în diagonală de tălpile lui antiderapante pe nisipul micii plaje, baleind pe direcția probabilă a traversării râului până pe malul din amonte, unde ateriza adevăratul dușman. Era un Hurin nu doar cu numele, fiindcă aripile vulturești chiar purtau prin aer trupul înzăuat al hibridului păsăresc emeș, trimis mai mult ca sigur de Inanna în recunoaștere – una armată, fiindcă o salbă de mici explozii deja arunca jerbe de apă și pietriș în spatele lui. Noroc că-și schimbase din reflex direcția traversării prin vad spre aval, așa că reuși să intre sub liziera protectoare a pădurii, la distanță de agitatul războinic. Spera că zgomotul curgerii râului îl acoperea pe cel al nevăzuților săi pași grăbiți, fiindcă urmele nu mai erau o problemă pe malul pietros, înlocuit treptat de sol înierbat.

Nu se înșelase nici acum, fiindcă observă concentrarea agitației în jurul insulei-cetate când se odihni un minut după urcarea grăbită. Încă o dronă venise zburând printre aburii matinali care din fericire nu se destrămaseră complet, iar alt vulturean blindat arunca la întâmplare plase pe mal, în locuri unde forma umbrelor îi sugera c-ar fi prezent invizibilul intrus. Nu mai adăstă ca să vadă numărarea omnilor adunați în jurul vetrei și se grăbi să-și reia drumul spre peșteră pe scurtătura abruptă, dar sănătoasă. Mai avea numai cinci minute de invizibilitate, așa că alunecă iute la vale pe lângă o haită de hiene zburlite, ce mârâiau speriate de trosnetul crengilor rupte din senin. Îl mai aștepta urcușul spre ascunzătoarea navei, dar orientarea prin pădure era de-acum o joacă.

Răsuflă ușurat când recunoscu printre arbuștii încă nedesfunziți buza intrării peșterii. Comandă dezactivarea hologramei de camuflare, care se petrecu simultan cu dispariția propriului său câmp protector. Atunci înmărmuri: înăuntru îl aștepta chiar zeița Inanna, sprijinită de ovoid cu o aripă albă, ce-l masca aproape complet. Ghearele picioarelor acoperite cu solzi albăstrui scrâșniră pe pietre, dar mai ales pe nervii lui Alexis când se apropie. Nu avea habar cum îi penetrase bariera ionică, dar știa că nu mai putea fugi și așteptă de aceea neclintit orice ar fi urmat. Un… orice care nu suna promițător dacă lua în calcul cruzimea semizeilor emeși, deloc vestiți pentru efuziuni sentimentale.

— Nu fi temător, insularule! răsună de la trei metri înălțime vocea ei feminină totuși, la care nu se așteptase după expresia ochilor cu iriși galben-aurii și pupile verticale. N-ai fi ajuns oricum până aici dacă nu mi-aș fi trimis aiurea dronele și gardienii să te caute.

— Înțeleg abia acum asta și-ți mulțumesc, zeiță. Aștept însă detalii mai mult ca sigur importante, fiindcă altfel nu ți-ai fi mișcat augusta făptură până aici.

— Amănuntele fi-vor puține și tot ce vei auzi este sortit doar celor șase urechi ale lui Timo, așa că ia aminte să păstrezi taina poruncilor De Mai Sus. Ai înțeles?

— Pe deplin, divină instructoare, continuă pe același ton de litanie submisivă Alexis. Nici n-o mai privea în ochi, așa cum sunau instrucțiunile speciale.

— Perfect atunci. Află că nu sunt doar urmașa înnobilată a măreței Ereshkigal, ci și unica executoare întrupată a Noului Plan Terestru, urzit dincolo de circuitul prim de recoltare a spiritelor. Numai astfel puteam primi din partea Nevăzuților ordinul de a vorbi zeului tău paralel-integrator pe alte căi decât cele obișnuite, accesibile prea multora din păcate.

— Doar acesta-i motivul pentru care-i transmiți lui Timo prin mine poruncile, zeiță?

— Ți-am spus doar: ascultă, privește și taci! Iată așadar mesajele pentru venerabilul Timo. Unu: aici, pe Terra, nu mai aveți dreptul uciderii celor selectați. Decizia suspendării ființărilor imi revine până la următoarea extincție generală doar mie, singura capabilă oricum să detectez marcajele voastre moleculare. Doi: vă este interzis să vă mai depășiți prerogativelor prin modificări ale Pomului Vieții induse magnetic sau chiar prin acuplări directe. Spun asta fiindcă trei selecționeri au procreat nu demult urmași cu însușiri stranii aici, dar și în zona assiană ARES. Deși spiritele lor încă așteaptă înlănțuite în Cerurile Inferioare o hotărâre ultimă, urmările rebeliunii lor nebunești ne-au încurcat destule planuri. Nu mai visați deci vreun Rai rezervat insularilor cu inițiative proprii, care încalcă noima menirii voastre divine! Orice tentativă de urcare neprogramată la Supra-Ceruri va fi aspru pedepsită mult dincolo de moarte, iar în caz de recidive va fi dizolvată ramura voastră din conceptul insular ISIS. Atât am avut de spus.

— Să repet oare mesajul? îndrăzni să întrebe Alexis.

— Nu-i nevoie, doar îți cunosc resursele mnezice. Să nu uiți însă că ne vom mai reîntâlni curând. Drum bun acum, insularule!

***

Planarea lină a Inannei către valea Baalskăi avea grația zborului unei păsări de pradă și doar strălucirea platoșei arămii dintre aripi sugera că n-ar fi un imens huhurez. Alexis se pregăti pe îndelete de plecare, încercând să prefigureze conținutul raportului către triplul lui Timonier. Era oricum decis să-l întrebe mai multe despre Supra-Ceruri; doar el le spunea că farmecul cunoașterii constă tocmai în infinitatea ei… Scoase lent mica navetă din peșteră, decolă fără forțaj EM și acceleră vertical abia de la înălțimea unde haloul propulsiei nu afecta solul. Simțea încă arsura privirii Inannei, dar nu și respirația puiului plăpând de liliac, agățat cu cârligele aripioarelor împielițate sub amortizorul scaunului.

Lucrând calmi în laboratorul îngropat sub tonele de guano strânse în adâncul aceleiași peșteri, maeștrii progenitori Card și Anatas retransmiteau superiorilor cazați și mai adânc în baza Insertus Anima Diabollein înregistrarea ordinelor Inannei. Lucrau de ani buni la planul impregnării ei cu viruși genomici subtil devianți de fluxuri mentale, dar soluția atât de simplă odinioară nu mai era la fel de ușor aplicabilă ca răposatei Ereshkigal. Trebuiseră de fapt să o amâne și fiindcă reglarea extensiei astrale a spionului lor bionic le răpise o groază de timp. Erau însă tare mândri că-l creaseră după chipul, asemănarea și îmbârligarea lor structurală, deși translucid și proiectat să rămână minuscul, așa că nimic nu urma să-i mai crească. Nici măcar codița ori cornițele spiralate.

Acum puteau să-și facă liniștiți baia rituală de hrănire osmotică. Spiridușii fochiști de serviciu încălziseră extractul din sânge de capră la exact cincizeci de grade Celsius ­– temperatura corpurilor blănoase ale stăpânilor ce emanau continuu aburi de pucioasă. Piticoții bărboși se opriră din amestecarea poțiunii negre ca smoala și se retraseră aplecați, cu lopățelele încrucișate în semn de venerație când aceștia intrară cloncănind din copite în cada din argint masiv. Fâlfâiau din aripi și sporovăiau behăind veseli. Aveau și motive: se infiltraseră din nou în veșnic polarizatele Ceruri.

—  ***  —

Parfumul ispitei

Moses-Horns-banner-640x294

Bătrânelul se apropiase discret, cu pașii târșâiți purtându-l parcă întâmplător lângă masă. Ținea la etichetă și aștepta, ca de obicei, invitația să ia loc. De ce nu? Aveam timp berechet de omorât la terasa din colț și cafeaua mergea mai bine în doi. Departe de portretul boschetarului standard, Zazu era în plus curățel și nu contenea să mă surprindă cu mintea lui deloc în acord cu trupul debil, înghesuită sub pălăria cu boruri largi la care nu renunța niciodată. Iarnă sau vară, apărea dimineața invariabil pe o bancă din parcul vecin și o părăsea doar rar, ca să stea la taclale cu câțiva „sonați onorabili”. Se zvonea c-ar fi fost pe vremuri doctor în istorie sau filozofie, dar viața-i fusese răvășită ireparabil de-o balerină cam rea de muscă. Zuza o chemase pe unguroaică și de la numele ei i se trăgea profesorului porecla-anagramă, prin ciudate asocieri ale subconștientului colectiv. Se pare că Zazu o surprinsese cu amantul și-i înjunghiase pe amândoi, iar după optișpe ani de închisoare se eliberase direct între tomberoane. Spre deosebire de alții, nu eram totuși curios dacă le băuse și sângele, așa cum suna versiunea horror a poveștii. Mulți colportau încă bârfe despre trecutul lui tumultuos, dar nimeni nu se întreba unde mănâncă sau doarme. Pe cine ar fi interesat chestii atât de banale?!

— Mănânci ceva, Zazule? îl întrebai nu tocmai plin de tact; simțeam că-mi citea în priviri compătimirea la vederea obrajilor supți.

— Nu, șefu’, hârâi răspunsul de sub barba sură. Mulțam de-ntrebare, da’ știi că nu-s fomist ca alții. O piparoasă d-asta nocivă nu mi-ar refuza totuși plămânu’.

— Merge atunci și-o cafea. Unde rămăsesem ultima dată? La entitățile care-ți pot schimba corpul astral parcă…

— Mda, doar aveai cărțulia aia mincinoasă pe masă… Cu ritualuri și simboluri, dar fără s-atingă substanța ispitei masonice. Îți repet deci prevenția coruperii subtile: dacă poți să amușinezi parfumul Raiului sau al Iadului, te-ai scos! Indiferent pe care-l simți, o tai d-acolo iute, îți vezi de-ale tale și-ai scăpat de belele. Doar aici însă, nu și-n ceruri…

— Zi zău, Zazule! Masonu’ de bunică-miu nici vorbă să-mi fi zis așa ceva înainte să dea colțu’ – Baphomet să-l odihnească-n fumul night-clubului său. Mi-a servit cu totul alte vrăjeli. Ceva cu energii sincretice, opțiuni faste, idealuri umaniste, lucru cu sinele orgolios, comuniuni cu Marele Arhitect și alte alea.

— Ce era să zică și el? Pionii de la baza piramidei n-au oricum habar în slujba cui ajung.

— În mrejele lui Lucifer, cum altfel? Avea oricum grad înalt, 32 mi se pare.

— Satana-i doar o altă convenție. Și chiar de-ar fi ajuns la înțelegerea adevărului ultim și ți-ar fi dezvăluit inutilitatea oricărei alegeri, tot și-ar fi luat-o pentru limbuție.

— N-auzi că era pe ducă atunci când mi-a sifonat unele chestii? Și, apropo, tu cum de ai curajul să-mi torni secrete terifiante? Nu-mi spune că te lasă rece mâna lungă a lojilor!

— N-am fost mason, însă bunică-tu nu neapărat pe lumea asta și-ar fi încasat-o. Reeducarea prin pedepse prelungite post-mortem nu-i doar o poveste. Ca să-ți clarific și taina asta îmi mai dai o țigară?

— Ia câte vrei, dar halal taină! Intră-n biserica de vizavi și-o auzi de la primul țârcovnic.

— Nu, nu de faultarea divină vorbeam! Asta-i inevitabilă, păcătosule… De torționarii secunzi zic – arhonții care ne parazitează pe nesimțite. Unii le zic telepați autodeschiși, da-s mult mai multe căprăriile de zburători ce ne forează-n tărtăcuțe și ne absorb energiile. Și noi p-ale lor de fapt, până la contopire.

— Mă leși cu vampirisme d-astea savante? Cum să detectezi entitățile corupătoare dacă-s nevăzute și nici auzite? Țac-pac și ești luat! Așa-mi închipui eu cel puțin, dacă-ți pun gând rău. Sau bun, după cei din tabăra opusă.

— Ba, pot fi văzute și auzite, deși numa’ după asceză en-gros. Și experții cabaliști le mai pot devoala, prin permutări de simboluri în șiruri finite. Mai simplu-i să le miroși însă. Nu-i musai s-o iei de bună, da’ crede-mă că știu ce spun: doar nasu’ te poate feri de ele.

— Nasu’ sau nașu’ te scapă? îl ironizai imitându-i tonul conspirativ.

— Nu râde, c-am trecut prin multe! De pildă, pe zburătorii dalbi și aiurea-cântători în dreapta Moșului îi bunghești imediat. Lasă-n urma lor un iz dulceag și-un pic grețos, ca parfumurile bulgărești de se traficau pe vremea lu’ nea’ Nicu. Înaripații ăștia pufoși nu vin însă la tine doar ca să te recruteze-n plicticoase coruri cerești de pe tăpșane veșnic verzi. Dar trecem deja la alt capitol…

— Las’ că știu ipoteza ta horticolă cu grădinari cosmici și some de îngeri cuplate cu spirite umane purificate. De fapt e a doctorului ăla, cum îl cheamă?…

— Nu contează, oricum scrie mai mult tehnicalități și pierde viziunea de ansamblu. Nu zi hop însă! Chiar crezi că papa Ioan Paul al enșpelea vorbea-n dodii despre grădina Maicii Domnului când a venit aici în ’99? Ne altoiesc sufletele cu alte dihănii cerești, bre!

— Bine, fie cum zici… Și ăilalți, împielițații? continuai aparent serios tirul de întrebări.

— Ăia-s mai ales… alea, iar mirozna lor luciferică e fructat-amăruie. Lilith scrie pe ea, da’ și pe tine dac-o simți, că-i garantat contagioasă. Pe mine a scris Zuza. Sau, mai precis, Zsuzsa, ca să fiu etimologic corect. O, Doamne, cum i-am sorbit parfumu’ din sângele gâlgâind! Bolborosea-n bășici uleioase, întins cu irizări ca de benzină pe sânii uzi…

— Hai să lăsăm trecutul, Zazule… Sumerienii lansaseră teoria iadului pestilențial și nu prea se pupă cu a ta, recunoaște! încercai să schimb macazul discuției, ca să nu-l mai văd cum bufnește-n plâns ca altădată.

— Povești de speriat copiii… Între Infern și Eden se migrează de fapt în draci, funcție de reconvertiri și alte suceli de moment. Exact ca-n politichie, adăugă turnându-și din nou coniac în cafea din sticluța plată scoasă pe șest din buzunarul de la piept.

— Păi, atunci mai are vreun rost să ne abținem de la făcut rele?

— Are… și nu prea. Fiindcă numa’ după ce simți pe pielea ta răul făcut altora vine libera circulație prin ceruri. Iar asta durează, nu glumă. Mulți uită însă tot-tot la reîntrupare și n-ar pleca d-aici nici morți fără să recidiveze-n rele. Noroc că ciclul se repetă.

— Până când? Și de fapt care ar mai fi scopul drăcușorilor recrutori, dacă-s doar clone vopsite de îngeri? lansai o nouă rafală de dubii rezonabile.

— Poate n-am fost clar: Nefârtatu’ e doar un alt slujbaș conștiincios al șefului ăl’ mare. Iar truismu’ cu polaritatea necesară nu spune ce-i mai important: trebuie musai să faci și tâmpenii, ca să simți urmarea relelor făcute altora! Altfel nu te prinzi în veci că toți suntem Unu’. Până atunci urci și cobori amețit în liftu’ dintre planurile aceleiași iluzii. D-aia-i mai grea decât crezi trezirea din somnu’ rațiunii.

— Mi-s bun de-o cinste perpetuă dacă mă luminezi cum e cu deșteptarea asta.

— E simplu și nu prea: prin contemplarea propriei zbateri inutile te trezești la viața-viață, nu la abureala d-aici sau de Dincolo. Abia atunci decolezi liber, mai sus, mai departe…

— Definește-mi viața-viață. Poate așa mă convingi că nu ești vreun guru clonat.

— Aș vrea să pot da-s prea netot, bre-he-he, râse behăind știrb teozoful ad-hoc. Nu-s oricum zen-budist, deși par după carisma tusei mele, nu? Reține însă cel puțin că nu-s diferențe majore între enclavele cerești.

— Poate că-n Purgatoriu e altfel? Sau nici cu etajul ăsta nu rezonezi?

— Doar altă invenție întru smintire prin imaginar ramificat… Înțelege că-n tot Astralu’ e cam ca p-acilea, omule! Ce-i sus e jos și reciproca, vorba lu’ Hermes Trismegistus. Abia dincolo de-mperecherile sus-putere, jos-supunere, dreapta-plăcere, stânga-durere, ehehei, doar dincolo de astea-i trai ca-n Rai…

Vorbea deja coniacul din el, dar dialogul nostru ușor kafkian mai continuă un timp, împrăștiat de la gnostici la plățile karmice sau hachițele sfântului Petru. După Zazu, recepționerul Raiului ar avea de pildă Alzheimer și d-aia mai uită uneori porțile vraiște. Sau, când îl pălește Parkinsonul, ar îmbrânci din greșeală câte-un creștin înapoi pe Pământ, în loc să-l îmbrățișeze de bun-venit. De unde și bangul sonic al re-căzuților înainte să ardă-n atmosferă; asta ar explica luminile și zgomotele stranii auzite în ultima vreme prin lume, nu vă e clar?! Mie parcă începuse să-mi fie…

***

Cu gândul că-mi pierdusem vremea într-un mod zbanghiu de plăcut, i-am strâns mâna întinsă ceremonios atunci când se ridică destul de agitat. Își amintise că se împlineau două decenii de la moartea Zuzei chiar în acea zi și trebuia să treacă pe la mormântul ei. „A rămas aproape de mine în toate sensurile”, îmi mai spuse înainte să traverseze bulevardul la capătul căruia urma să treacă de porțile cimitirului, dar și ale propriului infern bântuit de remușcări. Așa filozofam eu cel puțin, în timp ce-i urmăream mersul șontâc pe trecerea de pietoni.

Culoarea semaforului se schimbă în roșu când Zazu trecu prin fața unei dube parcate dublu, pe care trona o reclamă la iaurtul Zuzu. Văzu prea târziu că pe banda a treia venea întins un break verde. Bufnitura surdă fu urmată de-o voltă descrisă prin aer de corpul firav, ca într-un film pe slow-motion. Observai la capătul sprintului spre zebră că mașina ce-l lovise aparținea unui post de radio cu nume la fel de zurliu, dar numai de coincidențe nu-mi ardea atunci. Zazu nu mai respira, iar șiroaiele de sânge prelinse din nas și urechi nu prevesteau nimic bun. Polițiștii apărură imediat și mă surprinseră plăcut când îmi mulțumiră că nu lăsasem pe nimeni să miște trupul dezarticulat. Mașina Salvării sosi și ea mai repede decât mă așteptam. Venise chiar de după colț, unde o aștepta pe doctorița oprită la cumpărături. Aveam să aflu mai târziu că magazinului îi zicea Zuma – mai bine, altfel cedam poate nervos.

Mă lăsară să asist la resuscitare, aflând că-s din branșă. După numai câteva minute era clar că nu-s prea multe speranțe. Apăru însă și-o altă ambulanță, mai bine echipată –inclusiv c-un medic aproape paranoic de hotărât, fiindcă urlă mai întâi: „De ce nu i-ați scos pălăria? Ce dracu’ examinare cefalică-i asta?” Tânăra doctoriță bâigui scuze confuze, în timp ce colericul ei coleg încerca fără mare succes să-l scape de pălărie pe Zazu. …Chiar așa, mă întrebam și eu, cum de nu-i zburase din cap?!

„Gogule, vino și taie-i pălăria! Parcă-i sudată, fir-aș al naibii…” Se execută descarcerarea pălărioasă, însă destul de greu – cu foarfeca de tablă, după ce încercară în zadar cu una normală. Din acel moment, unele lucruri interesante se derulară în viteză până la urcarea grăbită a mortului în ambulanța ce demară nebunește: Gogu înjură, doctorița leșină, iar polițiștii mă îmbrânciră cât colo, cu mâinile încleștate pe tocurile pistoalelor.

Începu să-mi curgă și mie puțin sânge din nas, dar altfel mă simțeam bine, ba chiar euforic: la radio Zu cânta Zsuzsa Koncz, iar briza văratică aducea un val plăcut de parfum. Venea dinspre o brunetă drăguță foc, tinerică și cam zănatică la prima impresie fiindcă se apropie zâmbind prietenoasă, cu un șervețel în mână. Abia un pic mai târziu, așezați amândoi la o masă, aflai că folosește parfum Zara Black, din motivul cam pueril c-o cheamă Zaraza și are ochii negri. Mă întrebă și ce anume îi îngrozise pe salvatori de fugiseră ca arși, dar nu era momentul s-o sperii cu ciudățenii. Schimbai deci abil vadul dialogului ce curgea promițător spre un ocean de înțelegere.

La doar o oră după atingerea aripii morții lui Zazu, farmecul Zarazei îmi dizolvase într-un abur lăptos imaginea ultimului secret al teozofului: coarnele.

−− *** −−