Povești de adormit copiii și trezit adulții

Posts tagged ‘Buzuru’

Citius, Altius, Subterius, Fortius

owl_eyes

Ca întotdeauna, ovoidul se materializase noaptea, aproape de sol și departe de veghetorii Centrului Eugenic Raman CER. Alexis nu avea arme la bord și la primul semn de conflict trebuia să dea bir cu fugiții, dar pacifismul cam bleg al meseriei sale nu-i trezea refulări. Nici nu era de fapt o clonă războinică, ci un model îndelung verificat de selecționer conștient de noima păstrării curgerii liniilor temporale. Pendula cuminte de milenii între planul fin balansat al Insulei sale astrale și colcăiala arhetipurilor încarnate din lumile de jos, în care trebuia doar să separe grâul de neghină. O treabă de rutină, de n-ar fi trebuit s-o facă fără știrea recoltatorilor primari de spirite. Nu cu mult mai puțin ignorant decât ei, lucra totuși pentru decidenți superiori, dar nici asta nu-i gâdila vreo mândrie a apartenenței la ghilda cosmocratorilor. Simplă rotiță integrată atent într-un angrenaj implacabil, nu-l interesau relațiile dintre etajele creatorilor și cu atât mai puțin miturile născute din siajul aparițiilor insularilor în lumile fizice. Djini, iele, duhuri, elfi, derviși, himere, draci, îngeri, arhonți – toate erau plăsmuiri cu propagare imposibil de oprit, ba chiar cu o răspândire vag încurajată De Mai Sus.

Lumina marelui satelit nou plantat pe cerul Terrei îi ușurase orientarea în teren. Ultima misiune pe un Pământ fără Lună îl purtase în inima Domeniului Afrikaan Sudic DAS și fusese una relaxată, spre deosebire de ceea ce îl avertizaseră că-l așteaptă în pădurile de aici. Prea puținii bărboși umanoizi din trupa lui Enki care patrulau savana în DAS călare pe șeile lor zburătoare cu plasmă mercurică erau niște habotnici tâmpiței și slăbuț dotați tehnologic. Cu atât mai puțin îl deranjaseră giganții paznici ai turmelor de clone asexuate. „Păreau cu toții la fel de fericiți în abrutizarea lor programată”, gândi Alexis în timp ce ateriza în luminișul cunoscut. „Doar nivelul programării ne deosebește în definitiv”, mai cugetă înainte să-și reprime alte panseuri pe tema liberului arbitru ori a încurcatelor niveluri de subordonare cosmică. Îi mai răsunau totuși în minte frânturi din ultimul instructaj al Timonierului, care nu uita niciodată să-i aburească și cu enunțuri generale: „Între extrema extazului vizionar al Sursei Creației și cea a hăurilor deznădejdii temporare din Resursa Creată e inevitabil să existe nenumărate trepte intermediare.”

Luminile unui țarc al Capetelor Negre CN se vedeau clipind și aici între două dealuri. Știa că era străjuit de foișoare ale tartarilor – gardienii omnivori ceva mai mici, dar și mai inteligenți decât omologii lor afrikaani carnivori, harklenii înalți de șapte metri. DAS-ul încă funcționa, dar rateurile certăreților geneticieni vegani Annuna și Igigi aveau să întârzie crearea primei lor linii viabile de oameni în versiune 4.0 derivată din CN-uri – tot negri, dar nu bioroboți. Fuseseră de aceea lăsați la urma agendei lui Timo, ocupat între două glaciațiuni cuaternare cu alte centre eugenice activate după devastatorul război atlanto-lemuric. Alexis nu era lămurit de ce fusese nevoie de aducerea echipei lui Anu pentru aparenta degradare a precedentului genom 3.2, dar nu era treaba lui să-i contrazică pe analiștii autodistrugerii provocate de supradotații atlanți. Nici intrigile semizeilor hieratici din franciza asta galactică, cooptați la pachet cu orgoliile la fel de alambicate ca orgiile lor interminabile, nu intrau în aria preocupărilor lui.

Și aici, în arcul estic al lanțului muntos Karpata („Locul Guvernării” în limba emegi), corpurile CN-urilor erau reciclate după nici treizeci de ani trăiți în sclavie absolută, dar măcar nu erau mâncate precum clonele din DAS, care sfârșeau deseori de vii între fălcile harklenilor. Alexis își amintea mereu cu greață cum ciclopii îi culegeau pe cei răniți la ieșirea din minele de aur și uraniu ca pe niște gustări umblătoare, după mirosul sângelui. Nu înțelegea acceptarea cruzimii viscerale dovedite de grupul Annuna activ la sol, aliat cu aerienii Igigi, chiar dacă spiritele CN-urilor se dizolvau fără urme în norul elementalilor amorfi. Luase totuși de bună explicația după care permisiunea mineritului cu clone era un gen de favor colateral. Veganii, ca și emeșii karpatici veniți din sistemul Sirius B, se bucuraseră de el prin lumile unde își antrenaseră talentele combinatorii și din cauza acceptării unui circuit secundar al producției de material genetic. „Și”-ul adăugat de Timo la ultimul seminar îl scutise de intrarea în detaliile dietei vegane, în care friptanele de CN-uri oleacă fezandate ocupau un loc de cinste. Nu se putuse abține să adauge însă, cu umorul lui cam negru, că „vegan” avea să fie cândva echivalent cu „vegetarian” în cărțile de bucate. Ale istoriei distorsiuni cu schepsis…

***

Ursul care îl întâmpinase mormăind nevricos își părăsi repejor culcușul după primele ciupituri electrostatice simțite prin blana fumegândă. Observă mai mulți lilieci atârnând din tavanul peșterii decât data trecută, dar avea acum alte griji decât studiul faunei. Își parcă aerodina verzuie lângă mormanul de oase nu tocmai îmbietor mirositoare și începu să se echipeze pentru vizita în enclava ramană. Ceva mai dibace decât ramura ei vegană, subrasa ramană a emeșilor siriusieni ajustase genetic destule generații de umani nu doar sexuați, ci și progresiv șlefuiți cognitiv față de neanderthalienii pe cale de înlocuire cu omnii, din cauze degenerative. Fusese trimis să scaneze din nou câțiva, în condițiile obișnuite de absolută discreție. De ce însă atât de rapid după fosta misiune, doar Timo și capetele lui suplimentare puteau ști… sau de fapt entitatea din afara Timpului, care-l ghida ajutată de premoniții inaccesibile insularilor, în ciuda nemuririi lor ce le părea unora cam monotonă.

Reveni însă la planul sondării celor trei omni deja marcați, ce trebuia terminată înainte de orice eventual incident, probabil deja previzionat. Așa fusese și aducerea Lunii pe orbită, via Saturn – nu doar pentru stabilizarea rotației axiale a Terrei. Unda gravifică nu provocase totuși aici decât cutremure cu clivaje minore de falii, iar zidurile solide ale cetății domnitorului-zeu Buzuru suferiseră numai daune ușor reparabile de către tartarii care le ridicaseră cu multe milenii înainte în Subkarpata. Regele și consilierii lui petreceau oricum cel mai mult timp în laboratoarele din sălile cu pereți sticloși, săpate de cârtița topitoare în munții din nord-vest încă de pe vremea când treburile erau încredințate lubricei zeițe a adâncurilor Ereshkigal. Ruinele zigguratului ridicat în cinstea ei pe vârful Siriu aveau să rămână vizibile și peste trei sute de milenii, când numai câțiva arheologi considerați nebuni vor fi bănuit datarea lui exactă. Consiliul cu membri niciodată văzuți o revocase însă din funcție în urmă cu mulți sars pe alunecoasa hibridă solzoasă, care se zvonea că se sinucisese de inimă rea; avusese în orice caz idei mult prea liberale apropo de genotipul uman ideal, apropiat în concepția ei de cel al unor nimfomani semiacvatici. Clar, narcisismul zeiesc nu era doar o hiperbolă mitică.

Foamea îi zgâria măruntaiele abia transmutate din starea semieterică, dar hotărî să nu se atingă de proviziile abia sintetizate până nu va fi terminat deghizarea în băștinaș omn. Vremea tomnatică pica la țanc, fiindcă purta versiunea groasă a îmbrăcăminții din piei de lup argintiu, a căror tăbăcire fusese predată indigenilor de instructorii programatoarei neurale Inanna. Baza ei mobilă era încă amplasată la poalele muntelui Tega și tocmai aproape de ea trebuia să ajungă, urmând cursul râului Baalska doi kilometri în aval fără să atragă atenția noilor drone emeșiene, dezvoltate după ultima incursiune sângeroasă a Igigilor. Captivitatea era o eventualitate mai nedorită decât moartea, chiar dacă unele cazuri fuseseră rezolvate operativ de echipele recuperatoare, alarmate la primele semne de întârziere a re-eterizării suborbitale. Nu toate reușiseră însă…

Odată ieșit din coconul protector al ovoidului era expus total, dar cunoștea perfect topografia regiunii și limba omnilor. În plus, fizionomia lui nu diferea cu nimic de aceea a unui vânător adult, scannerul era disimulat în mânerul toporului cu lama din colț de mamut cioplit, iar încălțămintea subțire nu se observa sub fâșiile de blană. Misiunea pedestră părea una riscantă, dar numai în teorie, fiindcă un segment al centurii putea genera un câmp de invizibilitate temporară. Sistemul consuma multă energie, însă cele numai zece minute de autonomie se dovediseră a fi destule în practică. Știa că uciderea animalelor, umanilor neselectați ori a gărzilor era strict interzisă în periplurile lor încarnate, ca și expunerea proprie la situații periculoase. Numai câteva cazuri fatale fuseseră înregistrate, dar unele nu se produseseră din neatenție, ci din cauza impulsiunilor sinucigașe ale unor minți misterios dereglate. Sinceritatea proverbială a lui Timo se transformase atunci într-o tăcere criptică, așa că nimeni nu aflase dacă acei insulari bezmetici reușiseră să-și atingă scopul bănuit, de evadare din obsedanta lor nemurire astrală prin moartea petrecută în starea fizică tranzitorie. Erau defazații care presupuneau că sunt purtați cu un anume scop pe un curent descendent spre planul grosier material, din care ar fi putut accesa numai prin sinucidere ciclul ascendent ce le părea interzis pe Insulă. Spre Ce sau Cine anume n-aveau nici ei idee, dar tocmai inefabilul enigmei îi ispitea irezistibil să moară și ei un pic. „Departe de plasa-mpletită de Cronos / Plutim către Ontos, uniți cu Thanatos”, își aminti cântecul dizidenților insulari captivi în chingile eleuzine și duși către o destinație obscură, după detectarea intențiilor sinucigașe latente în cursul ultimei examinări periodice pe care el o trecuse fără probleme.

Nici calea spinoasă a modelării unei eternități pe coordonate strict personale nu-l frământa însă pe Alexis. Mâncă pe fugă, după care începu coborârea spre albia râului, alunecând pe patul frunzelor umede de rouă. Ajuns aproape de firul apei, observă și ocoli la timp două leoaice pornite la vânătoare matinală spre nord, în amonte; luaseră urma… urmașilor rinocerilor blănoși care îl cam înghesuiseră și pe el în precedenta incursiune; avea motive să creadă că nici pe leoaicele de peșteră nu le aștepta un prânz lejer. Geana zorilor abia mijea în spatele culmilor când zări lumina focului aprins pe insula stâncoasă ce trona în mijlocul râului. Pietrele ciclopice ale temeliei fostului punct de observație părăsit de tartari asigurau acum un adăpost relativ sigur unui trib destul de mic, cel puțin atunci când apele erau crescute. Îi ajută întâi să adoarmă pe străjerii scării împletite din liane, înainte să ajungă lângă ruinele foișorului nordic. Era singurul rămas în picioare după fostul atac-surpiză al Igigilor veniți de la cincisprezece mii de kilometri distanță, în tentativa nereușită de prăduire a tehnologiei concurenților la fel de războinici ca ei.

Cei exact optzeci de omni dormeau încă, înveliți cu blănuri în colibe emisferice din crengi lipite cu lut și în nișe săpate în zidurile groase ale ruinelor. Încă nu fuseseră instruiți să cultive pământul ca frații lor mai numeroși din satul de pe câmpia Agarin, aproape de cetatea lui Buzuru. Erau vânători și culegători, ca tribul de veritabili acrobați din nord ce locuiau în cuști suspendate prin cedri și cu care făceau adesea troc. Nu ajunseseră să îmblânzească lupul și nici calul, dar utilizau un limbaj evoluat și tactici de vânătoare ingenioase, iar olăritul le fusese indus neural îndeosebi femeilor. Monogamia și grija pentru bătrâni sau invalizi erau alte reflexe pozitive inculcate din proiect, așa că unii ajungeau bicentenari. Cei trei subiecți marcați prin implanturi se apropiau și ei de sfârșitul vieții, formând un triumvirat al înțelepților ce-l consilia pe șeful tribului, viteazul omn Ganzer.

Îi localiză în cea mai ferită scobitură, după totemul cioplit grosolan ce figura evident silueta cu ochi și gheare de bufniță a Inannei, iar emisia cipurilor îi confirmă prezumția. Strecurat înăuntru, porni scannerul cuplat la ochelarii multistrat, după ce se asigură că somnul celor trei va dura cel puțin o oră. Șchiopul Gizzal (Înțeleptul), tacticianul tribului, fu primul sondat și rezultatul pozitiv îl bucură nespus, mai ales fiindcă îi apăru afișat la numai câteva clipe după derularea simulării interacțiunii ADN-ului cu mediul. Modelarea incipientă armonioasă a secvențelor ce conectau logica cu afectivitatea îl califica deja pentru un stagiu intermediar petrecut în afara capcanei releului saturniano-selenar, până la următoarea renaștere. Nu avea să revină însă pe Terra, dar nici asta nu era treaba lui. Îi supra-marcă cipul și-i blocă țesutul nodal cardiac; după moarte, de restul se ocupa router-ul Insulei. Trecu apoi la șamanul Hurin (Vulturul) ce sforăia ghemuit, uscat ca o mumie și cu plămânii roși de aburii atâtor poțiuni toxice. La el, aparatul devoală de la bun început o derapare schizoidă evidentă și Alexis îi dezactivă de aceea cipul, dar îl lăsă în viață. La solidul vânător Urmah (Leul), ciungul cu mâna smulsă de o felină omonimă, scanarea nu reuși să încline în vreo direcție balanța evaluării și asta îl făcu să ezite până luă decizia menținerii lui în starea actuală. Se extrase apoi la fel de silențios din găoacea megalitică, după ce scrută atent împrejurimile.

Precaut ca întotdeauna, își activă perdeaua invizibilității înainte de a traversa vadul, deși lumina răsăritului era încă filtrată de aburul gros ridicat din râu și pădurea jilavă. Tocmai se gândea să renunțe la protecția aparent inutilă când observă pericolul – și încă unul dublu. O dronă Enkara își desfăcuse aripile compozite și levita deasupra urmelor lăsate în diagonală de tălpile lui antiderapante pe nisipul micii plaje, baleind pe direcția probabilă a traversării râului până pe malul din amonte, unde ateriza adevăratul dușman. Era un Hurin nu doar cu numele, fiindcă aripile vulturești chiar purtau prin aer trupul înzăuat al hibridului păsăresc emeș, trimis mai mult ca sigur de Inanna în recunoaștere – una armată, fiindcă o salbă de mici explozii deja arunca jerbe de apă și pietriș în spatele lui. Noroc că-și schimbase din reflex direcția traversării prin vad spre aval, așa că reuși să intre sub liziera protectoare a pădurii, la distanță de agitatul războinic. Spera că zgomotul curgerii râului îl acoperea pe cel al nevăzuților săi pași grăbiți, fiindcă urmele nu mai erau o problemă pe malul pietros, înlocuit treptat de sol înierbat.

Nu se înșelase nici acum, fiindcă observă concentrarea agitației în jurul insulei-cetate când se odihni un minut după urcarea grăbită. Încă o dronă venise zburând printre aburii matinali care din fericire nu se destrămaseră complet, iar alt vulturean blindat arunca la întâmplare plase pe mal, în locuri unde forma umbrelor îi sugera c-ar fi prezent invizibilul intrus. Nu mai adăstă ca să vadă numărarea omnilor adunați în jurul vetrei și se grăbi să-și reia drumul spre peșteră pe scurtătura abruptă, dar sănătoasă. Mai avea numai cinci minute de invizibilitate, așa că alunecă iute la vale pe lângă o haită de hiene zburlite, ce mârâiau speriate de trosnetul crengilor rupte din senin. Îl mai aștepta urcușul spre ascunzătoarea navei, dar orientarea prin pădure era de-acum o joacă.

Răsuflă ușurat când recunoscu printre arbuștii încă nedesfunziți buza intrării peșterii. Comandă dezactivarea hologramei de camuflare, care se petrecu simultan cu dispariția propriului său câmp protector. Atunci înmărmuri: înăuntru îl aștepta chiar zeița Inanna, sprijinită de ovoid cu o aripă albă, ce-l masca aproape complet. Ghearele picioarelor acoperite cu solzi albăstrui scrâșniră pe pietre, dar mai ales pe nervii lui Alexis când se apropie. Nu avea habar cum îi penetrase bariera ionică, dar știa că nu mai putea fugi și așteptă de aceea neclintit orice ar fi urmat. Un… orice care nu suna promițător dacă lua în calcul cruzimea semizeilor emeși, deloc vestiți pentru efuziuni sentimentale.

— Nu fi temător, insularule! răsună de la trei metri înălțime vocea ei feminină totuși, la care nu se așteptase după expresia ochilor cu iriși galben-aurii și pupile verticale. N-ai fi ajuns oricum până aici dacă nu mi-aș fi trimis aiurea dronele și gardienii să te caute.

— Înțeleg abia acum asta și-ți mulțumesc, zeiță. Aștept însă detalii mai mult ca sigur importante, fiindcă altfel nu ți-ai fi mișcat augusta făptură până aici.

— Amănuntele fi-vor puține și tot ce vei auzi este sortit doar celor șase urechi ale lui Timo, așa că ia aminte să păstrezi taina poruncilor De Mai Sus. Ai înțeles?

— Pe deplin, divină instructoare, continuă pe același ton de litanie submisivă Alexis. Nici n-o mai privea în ochi, așa cum sunau instrucțiunile speciale.

— Perfect atunci. Află că nu sunt doar urmașa înnobilată a măreței Ereshkigal, ci și unica executoare întrupată a Noului Plan Terestru, urzit dincolo de circuitul prim de recoltare a spiritelor. Numai astfel puteam primi din partea Nevăzuților ordinul de a vorbi zeului tău paralel-integrator pe alte căi decât cele obișnuite, accesibile prea multora din păcate.

— Doar acesta-i motivul pentru care-i transmiți lui Timo prin mine poruncile, zeiță?

— Ți-am spus doar: ascultă, privește și taci! Iată așadar mesajele pentru venerabilul Timo. Unu: aici, pe Terra, nu mai aveți dreptul uciderii celor selectați. Decizia suspendării ființărilor imi revine până la următoarea extincție generală doar mie, singura capabilă oricum să detectez marcajele voastre moleculare. Doi: vă este interzis să vă mai depășiți prerogativelor prin modificări ale Pomului Vieții induse magnetic sau chiar prin acuplări directe. Spun asta fiindcă trei selecționeri au procreat nu demult urmași cu însușiri stranii aici, dar și în zona assiană ARES. Deși spiritele lor încă așteaptă înlănțuite în Cerurile Inferioare o hotărâre ultimă, urmările rebeliunii lor nebunești ne-au încurcat destule planuri. Nu mai visați deci vreun Rai rezervat insularilor cu inițiative proprii, care încalcă noima menirii voastre divine! Orice tentativă de urcare neprogramată la Supra-Ceruri va fi aspru pedepsită mult dincolo de moarte, iar în caz de recidive va fi dizolvată ramura voastră din conceptul insular ISIS. Atât am avut de spus.

— Să repet oare mesajul? îndrăzni să întrebe Alexis.

— Nu-i nevoie, doar îți cunosc resursele mnezice. Să nu uiți însă că ne vom mai reîntâlni curând. Drum bun acum, insularule!

***

Planarea lină a Inannei către valea Baalskăi avea grația zborului unei păsări de pradă și doar strălucirea platoșei arămii dintre aripi sugera că n-ar fi un imens huhurez. Alexis se pregăti pe îndelete de plecare, încercând să prefigureze conținutul raportului către triplul lui Timonier. Era oricum decis să-l întrebe mai multe despre Supra-Ceruri; doar el le spunea că farmecul cunoașterii constă tocmai în infinitatea ei… Scoase lent mica navetă din peșteră, decolă fără forțaj EM și acceleră vertical abia de la înălțimea unde haloul propulsiei nu afecta solul. Simțea încă arsura privirii Inannei, dar nu și respirația puiului plăpând de liliac, agățat cu cârligele aripioarelor împielițate sub amortizorul scaunului.

Lucrând calmi în laboratorul îngropat sub tonele de guano strânse în adâncul aceleiași peșteri, maeștrii progenitori Card și Anatas retransmiteau superiorilor cazați și mai adânc în baza Insertus Anima Diabollein înregistrarea ordinelor Inannei. Lucrau de ani buni la planul impregnării ei cu viruși genomici subtil devianți de fluxuri mentale, dar soluția atât de simplă odinioară nu mai era la fel de ușor aplicabilă ca răposatei Ereshkigal. Trebuiseră de fapt să o amâne și fiindcă reglarea extensiei astrale a spionului lor bionic le răpise o groază de timp. Erau însă tare mândri că-l creaseră după chipul, asemănarea și îmbârligarea lor structurală, deși translucid și proiectat să rămână minuscul, așa că nimic nu urma să-i mai crească. Nici măcar codița ori cornițele spiralate.

Acum puteau să-și facă liniștiți baia rituală de hrănire osmotică. Spiridușii fochiști de serviciu încălziseră extractul din sânge de capră la exact cincizeci de grade Celsius ­– temperatura corpurilor blănoase ale stăpânilor ce emanau continuu aburi de pucioasă. Piticoții bărboși se opriră din amestecarea poțiunii negre ca smoala și se retraseră aplecați, cu lopățelele încrucișate în semn de venerație când aceștia intrară cloncănind din copite în cada din argint masiv. Fâlfâiau din aripi și sporovăiau behăind veseli. Aveau și motive: se infiltraseră din nou în veșnic polarizatele Ceruri.

—  ***  —

Advertisements