Povești de adormit copiii și trezit adulții

Posts tagged ‘Vrillon’

Apocalipsa lentă

rainierclouds_thompson

 Totul începuse prea insidios ca să nu fie trecut cu vederea sau cel mult comparat cu bruierea postului Southern-TV al BBC-ului din 26 noiembrie 1977. Spre deosebire de aburelile pacifiste cu iz New-Age emise timp de numai șase minute de presupusa entitate extraterestră Vrillon, mesajul transmis la fix patru decenii după cel britanic era mult mai dur. Surprinzător, autorul lui anonim îl repetă, cu unele modificări, înainte de Crăciun. Atunci fură însă alarmați nu doar puținii telespectatori apatici dintr-o țară demult sărăcită de „asasinii economici”. Milioane de abonați ai unui post occidental cu mare audiență ascultară siderați turnarea altor adevăruri incomode. Și nu mai erau doar dezvăluiri lipite știrii banale despre divorțul unui mare corupt din estul Europei; glasul baritonal din eter vorbise convingător pe tema spolierii continuate de milenii sub masca democrației crizate. Inevitabil, supa agențiilor cu nume din trei litere dădu subit în clocot.

Hoardele de spioni, turnători, psihologi, telepați, clarvăzători sau experți în programare neuro-lingvistică erau la fel de stresate ca electroniștii ori astrofizicienii. Nimeni nu detecta sursa emisiei și nici motivațiile ei. Politicienii erau singurii care încă nu-și puneau întrebări, bălăciți inerțial în mocirla manglelilor de toate zilele. Ciorovăiala supremă se derula pe firul roșu al intranetului ce lega responsabilii manipulării Turmei. Sau, mai precis, a prostelii pe față, cum tot mai rar reușeau să acuze pe Internet conspiraționiștii încă necenzurați. Deocamdată, sforarii din umbră știau doar că un jucător nevăzut se așezase la masa lor, fără să-l fi chemat cineva. Avea în plus cărți diabolic de bune și deloc măsluite, concluzionară șefii direcțiilor reunite din NWA, convocați într-o ședință cu invitat surpriză: prim-consilierul Papei.

— Nu cred că-i cazul să oprim Internetul, Sfinția Voastră, încercă să calmeze spiritele încinse după trei ore de dispute sterile un amiral spilcuit. Chiar făcând abstracție de perspectiva crahului economic prematur, nu putem anula atât de ușor avantajele deciziei din 1994. De conexiunile băncilor noastre ce să mai zic?!

— Mă îndoiesc că ești conștient de riscul pe care ți-l asumi, băiete! îl chelfăni verbal cardinalul pe comandantul Flotei a 10-a din U.S. Navy, controloarea tuturor comunicațiilor posibile – și nu doar terestre. Acum nu-i vorba doar de comentarii pe marginea vreunui scandal sexual, de care oricum nu ne pasă. Mesajele par să fie uvertura unor intervenții cu urmări mult mai grave. Atunci când ne trebuiau mai puțin, chiar nu pricepeți asta?

— Eu înțeleg că Vaticanul trebuie să-și mai schimbe dioptriile, interveni cu tupeul recunoscut tinerelul director al diviziei HM. Știți doar că intruziunea în casele și-n capetele userilor ne-a permis multe. Altfel nu puteam afla ce tip de intelect, ba și de suflet poartă prin lume subiecții cu adevărat periculoși pentru noi.

— Oi fi tu Hackerus Maximus, băiețaș, dar te asigur că n-ai acces la sursele mele de informare, recidivă și mai grobian iezuitul doar aparent ramolit. Nu mă mai interesează niciun metatest și nu plec de-aici până nu am promisiunea fermă că veți bloca măcar forumurile, blogurile și comentariile la articolele oficiale. Chiar de mâine!

— De acord cu o singură condiție, puse punctul pe „i” șeful cel mare în toate sensurile, fiindcă orice cântar ar fi crăpat sub greutatea lui. Nu trebuie să ne reamintiți că regia celei de-a Doua Veniri ar fi serios periclitată de o eventuală repetare a dezvăluirilor. Vom proceda deci în consecință, însă numai dacă devin deranjante. Ca măsură extremă, putem întrerupe temporar și curentul pe anumite zone, până rezolvăm bruierea emisiei.

— Sau reușim poate să demarăm o negociere cu Glasul, lansă o ipoteză de lucru amiralul.

— Ai rămas un visător dacă nu cumva dormi deja, băiete, îl contră de astă dată ca între vechi prieteni burtosul. Nici aliații noștri galactici nu știu cine anume și mai ales de ce ne agasează – corect, Alfonz? Tuturor ne trebuie de fapt o noapte de odihnă, așa că ne revedem mâine la prima oră.

— Permiteți o ultimă completare, luă cuvântul aschimodia aflată de-o veșnicie la cârma departamentul Psy-Ops, după ce desfăcu un plic înmânat de secretara mai filiformă decât consilierul lui mic și mai ales gri. Sursa emisiei pare să se apropie vertiginos, din direcția sudică pe care o bănuiam.

— Nu prea-i o noutate, replică acru de sub mustața rară bossul obosit peste măsură. Știam deja că vine exact de unde sugerau autorii noștri că s-ar apropia Mesia ori Mahdi-ul extraterestru descris în cărțulia aia „subversivă”. …Cum îi zice? Aham, Exo-Vaticana.

— Nu-i doar atât, gâjâi glasul venit parcă de sub masă al Micului Gri Alfonz, conectat ombilical la un aparat cu aspect de clătită explodată. Mesajul se repetă chiar acum pe jumătate din teritoriul chinez. În chinezește, evident, dar e mai complex – cu imagini, chiar dacă pe moment statice. Consiliul nostru s-a reunit deja sub lacul Baikal, însă decodarea naturii undei purtătoare rămâne problematică; parcă n-ar exista.

— Ce v-am spus, ei? tună glasul prelatului. Tocmai când începusem să convingem mieii de ideea unei Biserici sărace pentru viitorii sărăciți… Socialismul corporatist condus de miliardari șantajabili nu trebuie compromis cu niciun preț! Amin!

— Începeți închiderea netului! ordonă șeful-morsă. Da, peste tot!

***

Serviciile secrete de pe toate meridianele ținură conclave trase la indigo. Militarii, polițiștii, jandarmii, gărzile naționale sau mercenarii fură puși în stare de alertă maximă. Incontrolabila blasfemie se repeta cu o frecvență crescândă, fără să țină cont de vreun algoritm previzibil și nici de anchilozarea treptată a Internetului. Posturile TV își reduseseră timpii de emisie la strictul necesar informărilor găunoase, după ce însăilarea unor talk-showuri liniștitoare eșuase lamentabil. Analiștii și politicienii de marcă părăseau șerpește studiourile după ce erau puși în fața unor acuzații concrete, deși venite de nicăieri. Închiderea previzibilă a televiziunilor amenința să antreneze falimente în lanț, începând cu morișca publicității aberante.

Apocalipsa venită-n sensul prim de revelație părea doar o cruciadă verbală împotriva minciunii, dedublării și egoismului rapace. Efectele ei deloc abstracte le depășeau însă pe cele ale unui seism global. Sinuciderile se țineau lanț, și nu doar în rândurile amărăștenilor slabi de înger. Exorcizările „vocii Satanei”, pupările de moaște sau predicile întru smerenie nu mai aveau audiență decât în locuri rupte de lume. Lacăte grele apăreau pe tot mai multe porți ale bisericilor, sinagogilor și moscheelor. Profeții amatori se înmulțeau ca ciupercile, deși nu-i ascultau decât unii și mai dezaxați decât ei; aveau doar concurență, nu glumă… Numai pe asceții creștini sau budiști din mânăstirile izolate nu-i atingea valul adevărului ultim. Templele masonice erau oricum închise din principiu, așa că mutarea discretă a purtătorilor de șorțulețe în bunkere trecu neobservată.

Nu la fel se întâmplă însă cu aparițiile pe față ale OZN-urilor de toate formele și culorile, ce adânciră mai întâi haosul incipient. Era însă o mișcare atent calculată, fiindcă instaurarea credinței în harul exoplanetar fusese planificată din timp. Halta ecumenistă trebuia totuși sărită, fiindcă impunerea în devans a „religiei cosmice” părea zeta-reticulienilor unica soluție pentru calmarea mulțimilor. Se decise de aceea în grabă prezentarea publică a „prietenilor galactici” care vegheau de milenii omenirea din umbră – doar pentru binele ei, evident. Înalți prelați împreună cu șefi de stat sau organizații globale fură deci invitați alături de aliații lor din alte lumi într-o emisiune ce se dorea decisivă, la trei săptămâni de la prima emisie-pirat. Sateliții încă activi o retransmiteau peste tot, iar Internetul fusese redeschis temporar, ca semn de împăcare a tuturor. Și a religiilor, clar.

Atunci se petrecu însă inimaginabilul: nimeni din platou nu se mai putu mișca în fotolii – inclusiv Micii Gri și mult mai marele lor șef de aceeași culoare. Supuși primii interogatoriului ad-hoc, conducătorii umani răspunseră apoi cu maximă sinceritate la zeci de întrebări directe. Cum anume? Inexplicabil de simplu: o flamă (sau descărcare electrică?) le dezumfla fiecare gogoașă coaptă-n mințile perverse.

— Voi, cei responsabili cu drepturile omului, ați vegheat cumva și la discriminări, foamete, războaie sau torturi? sunase inocent prima întrebare a Glasului.

— Un răspuns simplist nu-i posibil, așa că trebuie să analizăm mai întâi rolul stimulativ al războaielor în dezvoltarea intel…

…Și zzzschitt, turul pantalonilor președintelui ONU luă foc instantaneu. Buimac, oratorul cu elocința găurită odată cu costumul Armani își descărcă abia după a doua „electrizare” sacul plin cu mizeria intereselor elitei globale – corporatiste, religioase, militare și mai ales financiare. Spectacolul ce urmă fu simultan comic, grotesc și tragic fiindcă și ceilalți încercară la început să umble cu fofârlica, în ciuda lipsei clare de alternative ipocrite. Reacția Glasului era atunci invariabilă: zzzschitt!

Stenograma declarațiilor ce continuară ore întregi ar fi putut inspira scrierea singurei cărți adevărate de istorie a omenirii. Și nu doar începând cu întunecatul Ev Mediu, deși nici scopurile ascunse dincolo de ororile Inchiziției nu rămaseră nedisecate. Cosmetizarea sclavagismului perpetuu cu etichete mereu actualizate, crearea banilor „din nimic” de cămătarii oficiali sau distribuția strâmbă a bunurilor în toate epocile se desfăceau ca foile de ceapă sub tăișul Glasului. Se confirmă și ipoteza planificării comunismului – sau, mai precis, a unui soi de socialism falimentar – sub forma unui eșec nu doar previzibil, ci și eficient psihologic, ce avea să fie util mai târziu sub lozinca „Niciodată din nou!” Faptul că așa-zisul Război Rece și falsa polarizare a blocurilor fuseseră un teatru scurt pentru Turmă nu surprinse pe nimeni prea mult, ca și adevărul despre substratul real al războaielor. Toate părțile combatante erau doar finanțate de aceiași profitori…

Interogarea „binevoitorilor aliați galactici” fusese însă clou-ul emisiunii într-adevăr decisive – și nu doar fiindcă micii sau Marele Gri răspundeau prompt. Conflictul de interese cosmice în care umanitatea fusese și miză, și victimă colaterală părea la început dincolo de Binele și Răul în accepțiune omenească. Într-un final își devoală însă și el hidoșenia. Recunoscură astfel senini că religia monoteistă tricefală fusese ideea lor, cu tentaculele creștine și islamiste inventate întru submisiune, dar și învrăjbire perpetuă. Încercară să accentueze rolul pozitiv al preceptelor morale, însă fură readuși la subiect. Nu negară rolul hibridizării castelor în planul de exploatare a resursei genetice umane și nici efectele colaterale ale habotniciei asupra genomului. Atunci când Glasul le ceru însă detalii despre recoltarea și reciclarea corpurilor spirituale din „ferma” lor planetară, refuzară cu încăpățânare să mai vorbească. Nici moartea primului Mic Gri supus unor șocuri repetate nu-i impresionă, așa că Glasul tăcu și el.

Primul ordin al celor eliberați din scaune cu părul măciucă și hainele fumegând fuse evident oprirea definitivă a oricărei emisii TV. Glasul începu să-și țină de-atunci prelegerile și în afara programelor, pe toate frecvențele. Intervenea auctorial doar când imaginile veritabilelor seriale transmise de el cereau date în plus …Și ce date! Nici măcar tartorii Serviciilor nu visaseră vreodată să aibă înregistrările ce demontau imposibilul. Aflarea adevărului absolut nu mai era o himeră sofistică. Aceiași granguri hotărâră atunci că era timpul să pornească operațiunea „Viezurele”. Learjet-uri și elicoptere private zumzăiau spre locațiile unde familii de potentați erau preluate de mașinile tot-teren ale gărzilor demult pregătite. Adăposturile subterane echipate până și cu sere iluminate artificial fuseseră burdușite din timp cu tot inventarul necesar unei supraviețuiri îndelungate. Unii sperau să poată trăi ca șobolani de lux și zece ani sau mai mult.

***

Atunci când dezmorțirea solidarității prin cunoaștere detonă revolta, se opri curentul. În ciuda instaurării legii marțiale, oamenii găseau încă soluții să-și urmărească mentorul. Aveau de gând să-l și urmeze în orice acțiune le-ar fi propus, deși Glasul nu-și dezvăluise indentitatea și nu făcuse vreo chemare la luptă contra cuiva. Bateriile și benzina generatoarelor de curent se terminară însă. Autoritățile trecuseră oricum la distrugerea instalațiilor solare și eoliene. Execuțiile sumare deveniră regula în haosul orașelor prăduite de găști înfometate, dar și executanții ordinelor abuzive se împuținau pe zi ce trece. Mici enclave independente energetic țineau acum loc de cinema sau internet-café. Culmea era că destule tabere scăpate de tirul rachetelor aer-sol erau păzite tocmai de militarii trimiși să le desființeze. Munceau cot la cot cu ceilalți, fericiți că scăpaseră din jungla urbană în care ajunseseră din vânători, vânați.

Retragerea în munți nu mai era doar o marotă a survivaliștilor și nici canibalismul un fix macabru al distopiilor SF. Din păcate, și predicția despre înjumătățirea populației Terrei după trei luni de lipsă a electricității se dovedise prea optimistă. Ce-i drept, nenumărate războaie nu doar tribale amplificaseră magnitudinea carnagiului. Destule comunități coagulate în jurul unor oameni mai mult ingenioși decât puternici continuau să reziste totuși ca prin minune. Șansele revenirii la normalitate se subțiau însă pe zi ce trece, iar prima deflagrație nucleară păru să le reducă spre zero.

Sforarii ascunși în vizuini high-tech aplicau disperați planul ultim, în speranța că Acela sau Aceia pe cale să sosească aveau să părăsească dezamăgiți o planetă bolnavă. Măcelul era fratricid, fiindcă decidenții bezmetici își bombardau mai întâi foștii sclavi – democratic, cum altfel?! Sticloase în centru, tot mai multe ruine ale orașelor aplatizate de ogive reflectau sumbru lumina soarelui trist dintre neguri. Doar două miliarde de oameni din opt mai respirau, horcăind, aerul toxic. Și Salvatorul nu mai venea…

***

O lună mai târziu, Glasul tăcu dintr-o dată. Niciun alt semn dătător de speranță nu mai alina agonia ultimului miliard de supraviețuitori. Postind cu mâinile jupuite împreunate-n rugăciune, câțiva anahoreți aproape orbi din vârf de munte auzeau totuși fulgurant alte Voci, dar cine să le mai fi putut asculta mărturia?

Ar fi povestit despre algoritmul mântuirii accelerate și alte cuvinte înșiruite fără noimă, ca redistribuirea terțiară a matricii păcătoșilor în rețeaua hibridă. A cui sau de unde anume, doar mistagogul Lucifer credeau asceții c-ar fi putut să știe. Numai pentru el un mister comentat putea deveni problemă, iar răspunsul ­– soluţie, nu? Greșeau profund, dar cine oare nu-i supus greșelii? Și ei aveau să-și afle însă iertarea pentru erorile lor, ba chiar mai curând decât alții. Înțeleseră asta abia din ultimul dialog al Glasurilor, pe care-l auziră clar înainte de stingerea lor blândă, odată cu dizolvarea Mamei Geea în eter:

„Au avut iarăși de ales și-au clacat exact la proba finală. Prea mulți încă se-mbată cu suferința provocată altora și nu pricep că va fi cândva și a lor.”

„Gata cu filosofia… I-ați transferat? Ne mutăm atunci în zona G-47, cuadrantul trei, sector 969. Stopați iluzia durerii. Program închis.”

„Păcat, dar asta e. Avem o veșnicie să-i cernem pe toți, din nou și din nou.”

− *** −

Advertisements