Povești de adormit copiii și trezit adulții

Posts tagged ‘Zara Black’

Parfumul ispitei

Moses-Horns-banner-640x294

Bătrânelul se apropiase discret, cu pașii târșâiți purtându-l parcă întâmplător lângă masă. Ținea la etichetă și aștepta, ca de obicei, invitația să ia loc. De ce nu? Aveam timp berechet de omorât la terasa din colț și cafeaua mergea mai bine în doi. Departe de portretul boschetarului standard, Zazu era în plus curățel și nu contenea să mă surprindă cu mintea lui deloc în acord cu trupul debil, înghesuită sub pălăria cu boruri largi la care nu renunța niciodată. Iarnă sau vară, apărea dimineața invariabil pe o bancă din parcul vecin și o părăsea doar rar, ca să stea la taclale cu câțiva „sonați onorabili”. Se zvonea c-ar fi fost pe vremuri doctor în istorie sau filozofie, dar viața-i fusese răvășită ireparabil de-o balerină cam rea de muscă. Zuza o chemase pe unguroaică și de la numele ei i se trăgea profesorului porecla-anagramă, prin ciudate asocieri ale subconștientului colectiv. Se pare că Zazu o surprinsese cu amantul și-i înjunghiase pe amândoi, iar după optișpe ani de închisoare se eliberase direct între tomberoane. Spre deosebire de alții, nu eram totuși curios dacă le băuse și sângele, așa cum suna versiunea horror a poveștii. Mulți colportau încă bârfe despre trecutul lui tumultuos, dar nimeni nu se întreba unde mănâncă sau doarme. Pe cine ar fi interesat chestii atât de banale?!

— Mănânci ceva, Zazule? îl întrebai nu tocmai plin de tact; simțeam că-mi citea în priviri compătimirea la vederea obrajilor supți.

— Nu, șefu’, hârâi răspunsul de sub barba sură. Mulțam de-ntrebare, da’ știi că nu-s fomist ca alții. O piparoasă d-asta nocivă nu mi-ar refuza totuși plămânu’.

— Merge atunci și-o cafea. Unde rămăsesem ultima dată? La entitățile care-ți pot schimba corpul astral parcă…

— Mda, doar aveai cărțulia aia mincinoasă pe masă… Cu ritualuri și simboluri, dar fără s-atingă substanța ispitei masonice. Îți repet deci prevenția coruperii subtile: dacă poți să amușinezi parfumul Raiului sau al Iadului, te-ai scos! Indiferent pe care-l simți, o tai d-acolo iute, îți vezi de-ale tale și-ai scăpat de belele. Doar aici însă, nu și-n ceruri…

— Zi zău, Zazule! Masonu’ de bunică-miu nici vorbă să-mi fi zis așa ceva înainte să dea colțu’ – Baphomet să-l odihnească-n fumul night-clubului său. Mi-a servit cu totul alte vrăjeli. Ceva cu energii sincretice, opțiuni faste, idealuri umaniste, lucru cu sinele orgolios, comuniuni cu Marele Arhitect și alte alea.

— Ce era să zică și el? Pionii de la baza piramidei n-au oricum habar în slujba cui ajung.

— În mrejele lui Lucifer, cum altfel? Avea oricum grad înalt, 32 mi se pare.

— Satana-i doar o altă convenție. Și chiar de-ar fi ajuns la înțelegerea adevărului ultim și ți-ar fi dezvăluit inutilitatea oricărei alegeri, tot și-ar fi luat-o pentru limbuție.

— N-auzi că era pe ducă atunci când mi-a sifonat unele chestii? Și, apropo, tu cum de ai curajul să-mi torni secrete terifiante? Nu-mi spune că te lasă rece mâna lungă a lojilor!

— N-am fost mason, însă bunică-tu nu neapărat pe lumea asta și-ar fi încasat-o. Reeducarea prin pedepse prelungite post-mortem nu-i doar o poveste. Ca să-ți clarific și taina asta îmi mai dai o țigară?

— Ia câte vrei, dar halal taină! Intră-n biserica de vizavi și-o auzi de la primul țârcovnic.

— Nu, nu de faultarea divină vorbeam! Asta-i inevitabilă, păcătosule… De torționarii secunzi zic – arhonții care ne parazitează pe nesimțite. Unii le zic telepați autodeschiși, da-s mult mai multe căprăriile de zburători ce ne forează-n tărtăcuțe și ne absorb energiile. Și noi p-ale lor de fapt, până la contopire.

— Mă leși cu vampirisme d-astea savante? Cum să detectezi entitățile corupătoare dacă-s nevăzute și nici auzite? Țac-pac și ești luat! Așa-mi închipui eu cel puțin, dacă-ți pun gând rău. Sau bun, după cei din tabăra opusă.

— Ba, pot fi văzute și auzite, deși numa’ după asceză en-gros. Și experții cabaliști le mai pot devoala, prin permutări de simboluri în șiruri finite. Mai simplu-i să le miroși însă. Nu-i musai s-o iei de bună, da’ crede-mă că știu ce spun: doar nasu’ te poate feri de ele.

— Nasu’ sau nașu’ te scapă? îl ironizai imitându-i tonul conspirativ.

— Nu râde, c-am trecut prin multe! De pildă, pe zburătorii dalbi și aiurea-cântători în dreapta Moșului îi bunghești imediat. Lasă-n urma lor un iz dulceag și-un pic grețos, ca parfumurile bulgărești de se traficau pe vremea lu’ nea’ Nicu. Înaripații ăștia pufoși nu vin însă la tine doar ca să te recruteze-n plicticoase coruri cerești de pe tăpșane veșnic verzi. Dar trecem deja la alt capitol…

— Las’ că știu ipoteza ta horticolă cu grădinari cosmici și some de îngeri cuplate cu spirite umane purificate. De fapt e a doctorului ăla, cum îl cheamă?…

— Nu contează, oricum scrie mai mult tehnicalități și pierde viziunea de ansamblu. Nu zi hop însă! Chiar crezi că papa Ioan Paul al enșpelea vorbea-n dodii despre grădina Maicii Domnului când a venit aici în ’99? Ne altoiesc sufletele cu alte dihănii cerești, bre!

— Bine, fie cum zici… Și ăilalți, împielițații? continuai aparent serios tirul de întrebări.

— Ăia-s mai ales… alea, iar mirozna lor luciferică e fructat-amăruie. Lilith scrie pe ea, da’ și pe tine dac-o simți, că-i garantat contagioasă. Pe mine a scris Zuza. Sau, mai precis, Zsuzsa, ca să fiu etimologic corect. O, Doamne, cum i-am sorbit parfumu’ din sângele gâlgâind! Bolborosea-n bășici uleioase, întins cu irizări ca de benzină pe sânii uzi…

— Hai să lăsăm trecutul, Zazule… Sumerienii lansaseră teoria iadului pestilențial și nu prea se pupă cu a ta, recunoaște! încercai să schimb macazul discuției, ca să nu-l mai văd cum bufnește-n plâns ca altădată.

— Povești de speriat copiii… Între Infern și Eden se migrează de fapt în draci, funcție de reconvertiri și alte suceli de moment. Exact ca-n politichie, adăugă turnându-și din nou coniac în cafea din sticluța plată scoasă pe șest din buzunarul de la piept.

— Păi, atunci mai are vreun rost să ne abținem de la făcut rele?

— Are… și nu prea. Fiindcă numa’ după ce simți pe pielea ta răul făcut altora vine libera circulație prin ceruri. Iar asta durează, nu glumă. Mulți uită însă tot-tot la reîntrupare și n-ar pleca d-aici nici morți fără să recidiveze-n rele. Noroc că ciclul se repetă.

— Până când? Și de fapt care ar mai fi scopul drăcușorilor recrutori, dacă-s doar clone vopsite de îngeri? lansai o nouă rafală de dubii rezonabile.

— Poate n-am fost clar: Nefârtatu’ e doar un alt slujbaș conștiincios al șefului ăl’ mare. Iar truismu’ cu polaritatea necesară nu spune ce-i mai important: trebuie musai să faci și tâmpenii, ca să simți urmarea relelor făcute altora! Altfel nu te prinzi în veci că toți suntem Unu’. Până atunci urci și cobori amețit în liftu’ dintre planurile aceleiași iluzii. D-aia-i mai grea decât crezi trezirea din somnu’ rațiunii.

— Mi-s bun de-o cinste perpetuă dacă mă luminezi cum e cu deșteptarea asta.

— E simplu și nu prea: prin contemplarea propriei zbateri inutile te trezești la viața-viață, nu la abureala d-aici sau de Dincolo. Abia atunci decolezi liber, mai sus, mai departe…

— Definește-mi viața-viață. Poate așa mă convingi că nu ești vreun guru clonat.

— Aș vrea să pot da-s prea netot, bre-he-he, râse behăind știrb teozoful ad-hoc. Nu-s oricum zen-budist, deși par după carisma tusei mele, nu? Reține însă cel puțin că nu-s diferențe majore între enclavele cerești.

— Poate că-n Purgatoriu e altfel? Sau nici cu etajul ăsta nu rezonezi?

— Doar altă invenție întru smintire prin imaginar ramificat… Înțelege că-n tot Astralu’ e cam ca p-acilea, omule! Ce-i sus e jos și reciproca, vorba lu’ Hermes Trismegistus. Abia dincolo de-mperecherile sus-putere, jos-supunere, dreapta-plăcere, stânga-durere, ehehei, doar dincolo de astea-i trai ca-n Rai…

Vorbea deja coniacul din el, dar dialogul nostru ușor kafkian mai continuă un timp, împrăștiat de la gnostici la plățile karmice sau hachițele sfântului Petru. După Zazu, recepționerul Raiului ar avea de pildă Alzheimer și d-aia mai uită uneori porțile vraiște. Sau, când îl pălește Parkinsonul, ar îmbrânci din greșeală câte-un creștin înapoi pe Pământ, în loc să-l îmbrățișeze de bun-venit. De unde și bangul sonic al re-căzuților înainte să ardă-n atmosferă; asta ar explica luminile și zgomotele stranii auzite în ultima vreme prin lume, nu vă e clar?! Mie parcă începuse să-mi fie…

***

Cu gândul că-mi pierdusem vremea într-un mod zbanghiu de plăcut, i-am strâns mâna întinsă ceremonios atunci când se ridică destul de agitat. Își amintise că se împlineau două decenii de la moartea Zuzei chiar în acea zi și trebuia să treacă pe la mormântul ei. „A rămas aproape de mine în toate sensurile”, îmi mai spuse înainte să traverseze bulevardul la capătul căruia urma să treacă de porțile cimitirului, dar și ale propriului infern bântuit de remușcări. Așa filozofam eu cel puțin, în timp ce-i urmăream mersul șontâc pe trecerea de pietoni.

Culoarea semaforului se schimbă în roșu când Zazu trecu prin fața unei dube parcate dublu, pe care trona o reclamă la iaurtul Zuzu. Văzu prea târziu că pe banda a treia venea întins un break verde. Bufnitura surdă fu urmată de-o voltă descrisă prin aer de corpul firav, ca într-un film pe slow-motion. Observai la capătul sprintului spre zebră că mașina ce-l lovise aparținea unui post de radio cu nume la fel de zurliu, dar numai de coincidențe nu-mi ardea atunci. Zazu nu mai respira, iar șiroaiele de sânge prelinse din nas și urechi nu prevesteau nimic bun. Polițiștii apărură imediat și mă surprinseră plăcut când îmi mulțumiră că nu lăsasem pe nimeni să miște trupul dezarticulat. Mașina Salvării sosi și ea mai repede decât mă așteptam. Venise chiar de după colț, unde o aștepta pe doctorița oprită la cumpărături. Aveam să aflu mai târziu că magazinului îi zicea Zuma – mai bine, altfel cedam poate nervos.

Mă lăsară să asist la resuscitare, aflând că-s din branșă. După numai câteva minute era clar că nu-s prea multe speranțe. Apăru însă și-o altă ambulanță, mai bine echipată –inclusiv c-un medic aproape paranoic de hotărât, fiindcă urlă mai întâi: „De ce nu i-ați scos pălăria? Ce dracu’ examinare cefalică-i asta?” Tânăra doctoriță bâigui scuze confuze, în timp ce colericul ei coleg încerca fără mare succes să-l scape de pălărie pe Zazu. …Chiar așa, mă întrebam și eu, cum de nu-i zburase din cap?!

„Gogule, vino și taie-i pălăria! Parcă-i sudată, fir-aș al naibii…” Se execută descarcerarea pălărioasă, însă destul de greu – cu foarfeca de tablă, după ce încercară în zadar cu una normală. Din acel moment, unele lucruri interesante se derulară în viteză până la urcarea grăbită a mortului în ambulanța ce demară nebunește: Gogu înjură, doctorița leșină, iar polițiștii mă îmbrânciră cât colo, cu mâinile încleștate pe tocurile pistoalelor.

Începu să-mi curgă și mie puțin sânge din nas, dar altfel mă simțeam bine, ba chiar euforic: la radio Zu cânta Zsuzsa Koncz, iar briza văratică aducea un val plăcut de parfum. Venea dinspre o brunetă drăguță foc, tinerică și cam zănatică la prima impresie fiindcă se apropie zâmbind prietenoasă, cu un șervețel în mână. Abia un pic mai târziu, așezați amândoi la o masă, aflai că folosește parfum Zara Black, din motivul cam pueril c-o cheamă Zaraza și are ochii negri. Mă întrebă și ce anume îi îngrozise pe salvatori de fugiseră ca arși, dar nu era momentul s-o sperii cu ciudățenii. Schimbai deci abil vadul dialogului ce curgea promițător spre un ocean de înțelegere.

La doar o oră după atingerea aripii morții lui Zazu, farmecul Zarazei îmi dizolvase într-un abur lăptos imaginea ultimului secret al teozofului: coarnele.

−− *** −−

Advertisements